Isaiah 1.19-2.3 (6th Hour)

19De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; 20dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.” 21Vai, cetatea aceea credincioasă, cum a ajuns o curvă! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, şi acum e plină de ucigaşi! 22Argintul tău s-a prefăcut în zgură, şi vinul tău cel ales a fost amestecat cu apă. 23Mai marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, şi pricina văduvei n-ajunge până la ei. 24De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul oştirilor, Puternicul lui Israel: „Ah! voi cere socoteală potrivnicilor Mei şi Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei. 25Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura, cum o topeşte leşia, toate părticelele de plumb le voi depărta din tine. 26Voi face iarăşi pe judecătorii tăi ca odinioară, şi pe sfetnicii tăi, ca la început. După aceea, vei fi numită cetatea neprihănită, cetatea credincioasă.” 27Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate. 28Dar pieirea va atinge pe toţi cei răzvrătiţi şi păcătoşi, şi cei ce părăsesc pe Domnul vor pieri. 29Vă va fi ruşine de terebinţii în care găseaţi plăcere şi veţi roşi din pricina grădinilor în care vă desfătaţi; 30căci veţi fi ca un terebint cu frunzele ofilite, ca o grădină care n-are apă.

31Omul tare va fi ca un câlţ, şi lucrarea lui, ca o scânteie; amândoi vor arde împreună, şi nimeni nu-i va stinge. 1Prorocia lui Isaia, fiul lui Amoţ, asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului. 2Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. 3Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul Domnului.

Genesis 1.14-23 (Vespers)

14Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; 15şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. 16Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. 17Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului ca să lumineze pământul, 18să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. 19Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra. 20Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.” 21Dumnezeu a făcut peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor; a făcut şi orice pasăre înaripată după soiul ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. 22Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ.” 23Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a cincea.

Proverbs 1.20-33 (Vespers)

20Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe: 21strigă unde e zarva mai mare; la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei: 22„Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când le va plăcea batjocoritorilor batjocura şi vor urî nebunii ştiinţa? 23Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele… 24Fiindcă eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, 25fiindcă lepădaţi toate sfaturile mele şi nu vă plac mustrările mele, 26de aceea şi eu voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, 27când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea. 28Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi. 29Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului, 30pentru că n-au iubit sfaturile mele şi au nesocotit toate mustrările mele. 31De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor. 32Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde;

33dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău.

Martyrs Pamphilius and those with him, at Caesarea in Palestine (308)

These twelve holy Martyrs suffered in the reign of Diocletian.

“The first of these, Pamphilius, was priest in the church at Caesarea in Palestine; a learned and devout man, he corrected the mistakes of various copiers in the text of the New Testament. He himself copied this saving Book and gave it to any who desired it. The second was a deacon, Valentine, old in years and white with wisdom. He was a great expert in the Holy Scriptures, knowing them by heart. The third was Paul, a respected and eminent man, who had on a previous occasion been cast into the fire for the sake of Christ. With them were five Egyptians, brothers both in blood and soul, who were returning to their native land from serving a sentence in the mines of Cilicia. As they reached the gate of the town of Caesarea they said that they were Christians, and were therefore brought to trial. When asked their names, they replied: ‘We have cast away the pagan names given us by our mother, and are called Elias, Isaiah, Jeremiah, Samuel and Daniel.’ when asked where they were from, they replied: ‘From Jerusalem that is above.’ They were all beheaded, and a young man called Porphyrius, who had searched for their bodies to give them burial, suffered soon afterwards. Him they burned. An officer, Seleucus, who had come up to the martyrs and embraced them before the sword descended on their heads, was also burned, and an old man, Theodulus, a servant of the Roman judge, who had embraced one of the martyrs while they were under escort. Lastly Julian, who had kissed the dead bodies of the martyrs and honoured them, followed them in death. So they exchanged the small for the greater, the tawdry for the precious and death for immortality, and went to the Lord in 308.” (Prologue)

The Synaxarion concludes, “After the martyrdom of Pamphilius, the leader of the glorious cohort, the impious governor gave orders that his body and those of his companions should be left where they lay as food for carnivorous animals. However by God’s Providence, no animal came near their holy relics, which the Christians were able to lay to rest with due honour.” The account of these Martyrs was written by Eusebius of Caeserea, Pamphilius’ disciple.