Isaiah 1.1-20 (6th Hour)

1Prorocia lui Isaia, fiul lui Amoţ, despre Iuda şi Ierusalim, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţii lui Iuda. 2Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. 3Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.” 4Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele… 5Ce pedepse noi să vă mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte! 6Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn, 7ţara vă este pustiită, cetăţile vă sunt arse de foc, străinii vă mănâncă ogoarele sub ochii voştri, pustiesc şi nimicesc ca nişte sălbatici. 8Şi fiica Sionului a rămas ca o colibă în vie, ca o covergă într-un câmp de castraveţi, ca o cetate împresurată. 9De nu ne-ar fi lăsat Domnul oştirilor o mică rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. 10Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! 11„Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. 12Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? 13Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! 14Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. 15Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge! 16Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! 17Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! – 18Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. 19De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; 20dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.”

Genesis 1.1-13 (Vespers)

1La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. 2Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor. 3Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. 4Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. 5Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi. 6Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.” 7Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. 8Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua. 9Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul!” Şi aşa a fost. 10Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. 11Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ.” Şi aşa a fost. 12Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. 13Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a treia.

Proverbs 1.1-20 (Vespers)

1Pildele lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, 2pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii, pentru înţelegerea cuvintelor minţii; 3pentru căpătarea învăţăturilor de bun simţ, de dreptate, de judecată şi de nepărtinire; 4ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului cunoştinţă şi chibzuinţă – 5să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă – 6pentru prinderea înţelesului unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al cuvintelor lor cu tâlc. 7Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura. 8Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale! 9Căci ele sunt o cunună plăcută pe capul tău şi un lanţ de aur la gâtul tău. 10Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te amăgească, nu te lăsa câştigat de ei! 11Dacă-ţi vor zice: „Vino cu noi! Haidem să întindem curse ca să vărsăm sânge, să întindem fără temei laţuri celui nevinovat; 12haidem să-i înghiţim de vii, ca Locuinţa morţilor, şi întregi, ca pe cei ce se coboară în groapă; 13vom găsi tot felul de lucruri scumpe şi ne vom umple casele cu pradă; 14vei avea şi tu partea ta la fel cu noi, o pungă vom avea cu toţii!” – 15Fiule, să nu porneşti la drum cu ei, abate-ţi piciorul de pe cărarea lor! 16Căci picioarele lor aleargă la rău şi se grăbesc să verse sânge. 17Dar degeaba se aruncă laţul înaintea ochilor tuturor păsărilor; 18căci ei întind curse tocmai împotriva sângelui lor, şi sufletului lor îşi întind ei laţuri. 19Aceasta este soarta tuturor celor lacomi de câştig, lăcomia aduce pierderea celor ce se dedau la ea. 20Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe:

Holy Apostle Onesimos (ca. 109)

He was a Phrygian by birth, a slave of Philemon, to whom the Apostle Paul addressed his epistle. Onesimos escaped from Philemon and fled to Rome, where he was converted to the Faith by St Paul. St Paul sent him back to his master, who at St Paul’s urging gave him his freedom. He served the Church for many years before dying a martyr, beaten to death with clubs.

Saint Onesimos is also commemorated on November 22, with Sts Philemon, Archippus and Aphia; and on January 4 at the Synaxis of the Seventy Disciples.

Our Venerable Father Dalmatius of Siberia (1697)

Saint Dalmatius is venerated as a pioneer of the movement that took many ascetics to dwell in the wilderness of Siberia, establishing a new company of Desert Fathers and causing the Russian Far North to be called the ‘Northern Thebaid.’ He was born in Tobolsk and reared in piety by his family, recently-converted Tatars. When grown, he entered the imperial army as a Cossack and served with such distinction that the Tsar awarded him a noble title. He married and lived in Tobolsk in comfort and prosperity. One day — after the destruction of Tobolsk in a great fire in 1643 — struck by a realization of the vanity of worldly things, he left family, wealth and property and went to a monastery in the Ural Mountains, taking with him only an icon of the Dormition of the Theotokos.

He was tonsured a monk with the name of Dalmatius, and devoted himself to prayer and ascesis with such fervor that, a short time later, the brethren elected him Abbot. Fearing pride and fleeing honor, Dalmatius fled with his icon of the Theotokos to a remote cave, where he lived a life of silence and continual prayer. His presence did not long remain secret in that sparsely-settled region, and soon Christians were coming from far and wide to ask his prayer and counsel; many pagans came to him for holy Baptism. Soon his habitation became too small for those who had chosen to stay as his disciples, and the Saint received a blessing from the Bishop of Tobolsk to build a wooden chapel and some cells. This was the beginning of the great Monastery of the Dormition (also called the Monastery of St Dalmatius).

Over the years the brethren endured many tribulations. Once the Tatar Prince of the region, provoked by false rumors, planned to destroy the monastery and kill all the monks. The night before the attack, the holy Mother of God appeared to the prince in resplendent clothes, holding a flaming sword in one hand and a scourge in the other. She forbade the Prince to harm the monastery or the brethren, and commanded him to give them a permanent concession over the region. Convinced by this vision, the Prince made peace with the monks and became the Monastery’s protector, though he was a Muslim.

In the succeeding years the Monastery was repeatedly burned down by the fierce pagan tribes which inhabited the area; once all the monks except St Dalmatius himself were butchered, but always the monastery was rebuilt. The Saint reposed in peace in 1697, and was succeeded as abbot by his own son Isaac, who built a stone shrine at the Monastery to house the relics of the Saint and the icon of the Mother of God which he had kept with him throughout his monastic life.

Our Venerable Father Anthimos of Chios (1960)

He was born in 1869 to devout peasants on Chios; he left elementary school early to become a shoemender. At the age of nineteen he visited a monastery (founded by the monk Pachomios, who had been the spiritual counsellor of St Nektarios); he was so moved by the monks’ ‘angelic life’ that on returning home he built himself a small hut and dwelt in it. His only ‘help’ in his spiritual contests was an icon of the Mother of God, which soon began to work miracles, drawing many to his hermitage. After a time he retired to a monastery where he was tonsured under the name Anthimos. He fell ill there, and his abbot sent him home to his parents for the sake of his health. At home, despite the fact that he was caring for his aged parents and practicing his shoemender’s trade, he continued to live as a monk, spending nights on end in prayer and sometimes living only on bread and water for extended periods.

Increasing numbers of visitors came to his hermitage and wonder-working icon of the Theotokos, and in 1910 he received the Great Schema. The people of Chios wanted him to be ordained to the priesthood, but his bishop refused due to the Saint’s lack of education. At the prompting of Anthimos’ godfather, the Bishop of Smyrna ordained him instead. After a pilgrimage to Mt Athos, he returned to Chios, where he became chaplain to a leper hospital. Soon the hospital, which had fallen into corruption, became a spiritual center, as much like a monastery as a hospital. Saint Anthimos tended many of the sickest with his own hands, working many miracles of healing; some of his recovered patients became monks or nuns.

With the notorious ‘Exchange of Populations’ of 1922-1924, refugees poured into Chios, many of them destitute nuns and girls. In response to a vision of the Mother of God, St Anthimos built a monastery, which opened with thirty nuns and grew rapidly, despite the opposition of many who said that setting up such a community was out of date (in 1924!). The monastery soon housed eighty nuns and was known througout Greece as a model of monastic life. Father Anthimos served as priest to the nuns, and continued to receive the many faithful — often sixty or seventy per day — who came to him for prayer or counsel. He carried on this ministry for more than thirty years, working many miracles of healing. When he was too old to work with his hands, he retired to his cell and prayed that he be enabled to serve his neighbor until his last breath. He reposed in peace at the age of ninety-one, mourned and revered by the whole island of Chios.