1 John 4.20-5.21 (Epistle)

20Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?

21Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său. 1Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut iubeşte şi pe cel născut din El. 2Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; 4pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. 5Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? 6El, Isus Hristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul. 7(Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt.) 8Şi trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturisirea lor. 9Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. 10Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. 11Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. 12Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. 13V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică. 14Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. 15Şi, dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut. 16Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela. 17Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat care nu duce la moarte. 18Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. 19Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău. 20Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. 21Copilaşilor, păziţi-vă de idoli. Amin.

Mark 15.1-15 (Gospel)

1Dimineaţa, preoţii cei mai de seamă au făcut îndată sfat cu bătrânii, cărturarii şi tot soborul. După ce au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat în mâinile lui Pilat. 2Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Da, sunt”, i-a răspuns Isus. 3Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau de multe lucruri. 4Pilat L-a întrebat din nou: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!” 5Isus n-a mai dat niciun răspuns, lucru care a mirat pe Pilat. 6La fiecare praznic al Paştilor, Pilat le slobozea un întemniţat pe care-l cereau ei. 7În temniţă era unul numit Baraba, închis împreună cu tovarăşii lui din pricina unui omor pe care-l săvârşiseră într-o răscoală. 8Norodul s-a suit şi a început să ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea întotdeauna. 9Pilat le-a răspuns: „Voiţi să vă slobod pe Împăratul iudeilor?” 10Căci pricepuse că preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui. 11Dar preoţii cei mai de seamă au aţâţat norodul să ceară lui Pilat să le sloboadă mai bine pe Baraba. 12Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul iudeilor?” 13Ei au strigat din nou: „Răstigneşte-L!” 14„Dar ce rău a făcut?”, le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L!” 15Pilat a vrut să facă pe placul norodului, şi le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.

St Isidore of Pelusium, monk (440-449)

He was born to a noble family in Alexandria. For a short time he taught rhetoric in Pelusium in Egypt; but soon his love for the things of God led him to flee to the Desert as a solitary. After a year of ascetical life, he returned to Pelusium, where he was ordained to the priesthood. After a few years he retired to a monastery where he spent the rest of his life, eventually becoming Abbot. From the monastery he wrote thousands of epistles full of divine grace and wisdom; of these more than two thousand still survive.

Saint Isidore was a student and devout disciple of St John Chrysostom, as he knew him through his writings. When St Cyril became Patriarch of Alexandria, he refused to commemorate St John in the diptychs during the Divine Liturgy. Saint Isidore wrote him a strong letter reminding him not to heed the rumors, prejudices or threats of men, and St Cyril was persuaded to restore commemoration of the Archbishop of Constantinople, and later became a strong advocate of the veneration of St John. Isidore, though a monk, was treated as a spiritual father by Patriarch Cyril: around 433, when St Cyril was inclined to deal harshly with some who had been swept up in the Nestorian heresy, St Isidore wrote to him: ‘As your father, since you are pleased to give me this name, or rather as your son, I adjure you to put an end to this dissension lest a permanent breach be made under the pretext of piety.’

With reputation came persecution, and St Isidore suffered much from Imperial and church authorities unhappy with his holy influence. He bore all these troubles impassibly, and in 440 (according to one source) or about 449 (according to another) he joyfully gave up his soul to God.

Venerable Cyril of New Lake (Novoezezrsk) (1532)

When he was only fifteen, St Cyril left home in secret to join the Monastery of St Cornelius of Komel (May 19). Seven years later his father visited the monastery and recognized his son. Instead of persuading Cyril to return to the world, the father was persuaded by his son to enter monastic life; his mother soon joined them, entering a convent nearby. Within the next few years, St Cyril’s mother and father both died, prompting him to exclaim ‘I too am mortal!’ He redoubled his ascetical labors and before long was granted the gift of tears in prayer. Ten years after entering the monastery, St Cyril obtained his abbot’s blessing to live the life of a hermit. He lived in complete reclusion, subsisting on wild greens and mushrooms. After seven years of solitude, he built a hermitage at New Lake and established two churches there. Soon he was ordained to the priesthood. His sanctity attracted a large company of disciples, and he founded a large monastery. There he continued to live in the strictest asceticism and shared in all the common labor of the monks. Once some thieves tried to steal the church bells, but by divine intervention became disoriented and circled the monastery in the dark until morning. When they were apprehended and brought to the Saint, he told them, ‘My children, no one has ever been enriched by stealing, but many have lost even what belonged to them.’ He then ordered that they be given food and released.

During his lifetime the Saint wrought many healings, and was especially known for restoring the sight of the blind. Once his disciple Athanasius saw an unknown deacon serving with St Cyril at the Liturgy. The mysterious deacon disappeared at the end of the service, and St Cyril forbade his disciple to speak of the incident until after his death. In 1532 the Saint reposed in peace: his last words were ‘Glory to God for all things!’