Galatians 6.2-10 (Epistle)

2Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos. 3Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşală singur. 4Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii; 5căci fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi. 6Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă. 7Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. 8Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. 9Să nu obosim în facerea binelui; căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. 10Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.

Galatians 4.22-31 (Epistle, Forerunner)

22Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. 23Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. 24Lucrurile acestea trebuie luate în alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar – 25căci Agar este muntele Sinai din Arabia – şi răspunde Ierusalimului de acum care este în robie împreună cu copiii săi. 26Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. 27Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti deloc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.” 28Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. 29Şi, cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum. 30Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.”

31De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi.

Luke 4.1-15 (Gospel)

1Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustiu, 2unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit. 3Diavolul I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” 4Isus i-a răspuns: „Este scris: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” 5Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului 6şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. 7Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” 8Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.” 9Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe streaşina acoperişului Templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici; 10căci este scris: „El va porunci îngerilor Lui să Te păzească”; 11şi: „ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.” 12Isus i-a răspuns: „S-a spus: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” 13După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme. 14Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea şi I s-a dus vestea în tot ţinutul dimprejur. 15El învăţa pe oameni în sinagogile lor şi era slăvit de toţi.

Luke 1.5-25 (Gospel, Forerunner)

5În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron şi se chema Elisabeta. 6Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului. 7N-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă; şi amândoi erau înaintaţi în vârstă. 8Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, 9după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţi să intre să tămâieze în Templul Domnului. 10În ceasul tămâierii, toată mulţimea norodului se ruga afară. 11Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia şi a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere. 12Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; şi l-a apucat frica. 13Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. 14El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. 15Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. 16El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor. 17Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” 18Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, şi nevasta mea este înaintată în vârstă.” 19Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. 20Iată că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.” 21Norodul însă aştepta pe Zaharia şi se mira de zăbovirea lui în Templu. 22Când a ieşit afară, nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o vedenie în Templu. El le făcea semne întruna şi a rămas mut. 23După ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă. 24Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată şi s-a ţinut ascunsă de tot cinci luni. „Căci”, zicea ea, 25„iată ce mi-a făcut Domnul, când Şi-a aruncat ochii spre mine, ca să-mi ia ocara dintre oameni.”

The Conception of John the Baptist

“On this day are celebrated God’s mercy, His wondrous act and His wisdom: His mercy towards the devout and righteous parents of St John, the aged Zacharias and Elisabeth, who had all their lives begged a child of God; the wonder of the conception of John in Elisabeth’s more-than-aged womb; and the wisdom of the dispensation of man’s salvation.” (Prologue) The story of the Baptist’s conception is told in the first chapter of St Luke’s Gospel.

Holy Martyr Iraida (Rais) of Alexandria (308)

She was an Egyptian maiden, variously called Iraida, Rais and Raida. One day, while drawing water from a well near the sea, she saw a ship laden with Christians being taken by their pagan persecutors to torture and death. By God’s grace, Iraida was touched by a desire to suffer for the Lord. She went to the ship, confessed herself to be a Christian, and was immediately taken prisoner with the other servants of Christ. They were all taken to the Egyptian town of Antinopolis, where Iraida was the first of the company to be beheaded.

New Martyr John of Epirus (1814)

He was born to Muslim parents in Konitsa of Albania — the ancient region of Epirus. His father was a prominent ruler among the Muslims and a member of the Sufi order, sometimes called dervishes, a mystical Islamic sect. John himself became a prominent Sufi and settled in Joannina. Though not a Christian, he attended to his conscience and lived a sober and prayerful life.

Over time, he became increasingly attracted to the Christian faith and, in time, asked for holy Baptism. No Christian in his region dared to baptize him, knowing the reprisals that would follow. So John migrated to Ithaka, was baptized, and settled there in a village called Xiromeron, where he married and lived as a simple countryman. In 1813, John’s father somehow learned where he was, and that he had become a Christian. He sent two Sufis to bring him back and restore him to the Muslim faith. Because of this, the Ottoman authorities on Ithaka learned who he was and brought him before a judge. To each of the judge’s questions John would only reply ‘I am a Christian and I am called John.’

Realizing that no amount of persuasion or coercion would move him, the authorities determined to behead him. At his execution, since they would not loose his hands so that he could make the sign of the Cross, John cried out ‘Lord, Remember me when Thou comest into Thy Kingdom!’ With these words he submitted himself to a Martyr’s end. The Turks intended to leave his body for the dogs, but pious Christians retrieved it and secretly gave it honorable burial.