John 20.1-10 (7th Matins Gospel)

1În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. 2A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt, şi nu ştiu unde L-au pus.” 3Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt. 4Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt. 5S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat. 6Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. 7Iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur. 8Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; şi a văzut şi a crezut. 9Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi. 10Apoi ucenicii s-au întors acasă.

Acts 11.19-26, 29-30 (Epistle)

19Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. 20Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus. 21Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul. 22Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. 23Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul. 24Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul. 25Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul; 26şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia. 29Ucenicii au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea,

30ceea ce au şi făcut; şi au trimis acest ajutor la prezbiteri, prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.

John 4.5-42 (Gospel)

5a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif. 6Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea. 7A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau”, i-a zis Isus. 8Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mâncării. 9Femeia samariteană I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteană?” – Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. – 10Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” 11„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai, dar, această apă vie? 12Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?” 13Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. 14Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” 15„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.” 16„Du-te”, i-a zis Isus, „de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”. 17Femeia I-a răspuns: „N-am bărbat.” Isus i-a zis: „Bine ai zis că n-ai bărbat. 18Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.” 19„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. 20Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” 21„Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. 22Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei. 23Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. 24Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” 25„Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” 26Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” 27Atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi niciunul nu I-a zis: „Ce cauţi?” sau: „Despre ce vorbeşti cu ea?” 28Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: 29„Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este Acesta Hristosul?” 30Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El. 31În timpul acesta, ucenicii Îl rugau să mănânce şi ziceau: „Învăţătorule, mănâncă!” 32Dar El le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi.” 33Ucenicii au început să-şi zică deci unii altora: „Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?” 34Isus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui. 35Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş. 36Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică; pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp. 37Căci, în această privinţă, este adevărată zicerea: „Unul seamănă, iar altul seceră.” 38Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat în osteneala lor.” 39Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut.” 40Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. 41Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. 42Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Holy Prophet Jeremiah (583 BC)

He is the author of the Old Testament book that bears his name and of the Book of Lamentations; and Baruch, his scribe and disciple, composed the Old Testament book that bears his own name. Jeremiah was the son of Helkiah, of the tribe of Levi, from the city of Anathoth in the land of Benjamin. He prophesied for thirty years, from 613 to 583 BC. When the Hebrew people were taken into captivity in the reigh of Zedekiah, the Prophet remained behind and mourned the downfall of the Jerusalem: this is the origin of the book of Lamentations. The Jews who remained fled into Egypt, forcibly taking Jeremiah and his scribe Baruch with them. In Egypt, his prophecies continued to disturb his own people, who stoned him to death by in 583.

His name means “The Lord is exalted.” He is ranked second among the great Prophets, after Isaiah.

The holy Prophets and Forefathers, who lived before Christ’s coming in the flesh are counted as Saints of the Church because they foresaw His coming, spoke of it in their prophecies, looked forward to it with Joy, and greeted Jesus as their Savior when he descended into Hades before his Resurrection.

Saint Tamara (Tamar), Queen of Georgia (1212)

‘Saint Tamara was the only child of King George III. Upon his death in 1184, she became Queen at the age of twenty-four. Despite her youth, she ruled the country with such wisdom and godliness — leading it to unprecedented military triumphs over the neighboring Moslem countries in defence of her kingdom, fostering arts and letters, and zealously strengthening Orthodoxy — that her reign is known as the Golden Age of Georgia. After her coronation, she convoked a local council to correct disorders in church life. When the bishops had assembled from all parts of her kingdom, she, like Saint Constantine at the First Ecumenical Council, honoured them as if she were a commoner, and they Angels of God; exhorting them to establish righteousness and redress abuses, she said in her humility, “Do away with every wickedness, beginning with me, for the prerogative of the throne is in no wise that of making war against God.” Saint Tamara called herself “the father of orphans and the judge of widows,” and her contemporaries called her “King” instead of “Queen.” She herself led her army against the Moslems and fearlessly defeated them; because of the reverence that even the enemies of Georgia had for her, entire mountain tribes renounced Islam and were baptized. She built countless churches and monasteries throughout her kingdom, and was a benefactress also to the Holy Land, Mount Athos, and holy places in Greece and Cyprus. She has always been much beloved by her people, who have memorialized her meekness, wisdom, piety, obedience, and peace-loving nature in innumerable legends, ballads, and songs; the poem written in her honor by Shota Rustaveli, “The Knight of the Panther Skin,” is the masterpiece of Georgian literature. The great Queen Tamara departed the earthly kingdom for the heavenly in the year 1212.’ (Great Horologion)

Synaxis of the Three New Righteous Martyrs of the Holy Mountain, Euthymius, Ignatius, and Acacius (1814-1815)

All three were monks on Mt Athos. All three had renounced Christ in their youth and embraced Islam, but had repented and pursued the Christian life with fervor. All three, at different times, returned to Constantinople and declared themselves Christians, dooming themselves to death under Islamic law. Acacius’s poor and pious mother told him, ‘As you voluntarily denied the Lord, so you must now voluntarily and courageously receive martyrdom for our sweet Jesus.’ All three were beheaded in Constantinople. The holy relics of all three are kept at the Skete of the Venerable Forerunner on the Holy Mountain, where they had been monks.