Jude 11-25 (Epistle)

11Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core! 12Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; 13nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie. 14Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, 15ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.” 16Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe şi slăvesc pe oameni pentru câştig. 17Dar voi, preaiubiţilor, aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos. 18Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. 19Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul. 20Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră preasfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, 21ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică. 22Mustraţi pe cei ce se despart de voi; 23căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne. 24Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, 25singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.

Luke 23.2-34, 44-56 (Gospel)

2Şi au început să-L pârască şi să zică: „Pe Omul acesta L-am găsit aţâţând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezarului şi zicând că El este Hristosul, Împăratul.” 3Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt.” 4Pilat a zis preoţilor celor mai de seamă şi noroadelor: „Eu nu găsesc nicio vină în Omul acesta.” 5Dar ei stăruiau şi mai mult şi ziceau: „Întărâtă norodul şi învaţă pe oameni prin toată Iudeea, din Galileea, unde a început, până aici.” 6Când a auzit Pilat de Galileea, a întrebat dacă Omul acesta este galileean. 7Şi când a aflat că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla şi el în Ierusalim în zilele acelea. 8Irod, când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune. 9I-a pus multe întrebări; dar Isus nu i-a răspuns nimic. 10Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii stăteau acolo şi-L pârau cu înfierbântare. 11Irod, cu ostaşii lui de pază, se purtau cu El cu dispreţ; şi, după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat. 12În ziua aceea, Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul, căci erau învrăjbiţi între ei mai înainte. 13Pilat a strâns pe preoţii cei mai de seamă, pe fruntaşi şi pe norod 14şi le-a zis: „Mi-aţi adus înainte pe Omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce L-am cercetat cu de-amănuntul înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de care-L pârâţi. 15Nici Irod nu I-a găsit nicio vină, căci ni L-a trimis înapoi; şi iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. 16Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.” 17La fiecare praznic al Paştilor, Pilat trebuia să le sloboadă un întemniţat. 18Ei au strigat cu toţii într-un glas: „La moarte cu Omul acesta şi sloboade-ne pe Baraba!” 19Baraba fusese aruncat în temniţă pentru o răscoală care avusese loc în cetate şi pentru un omor. 20Pilat le-a vorbit din nou, cu gând să dea drumul lui Isus. 21Dar ei au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” 22Pilat le-a zis pentru a treia oară: „Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.” 23Dar ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă au biruit. 24Pilat a hotărât să li se împlinească cererea. 25Le-a slobozit pe cel ce fusese aruncat în temniţă pentru răscoală şi omor şi pe care-l cereau ei; iar pe Isus L-a dat în mâinile lor, ca să-şi facă voia cu El. 26Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus. 27În urma lui Isus mergea o mare mulţime de norod şi femei care se boceau, îşi băteau pieptul şi se tânguiau după El. 28Isus S-a întors spre ele şi a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri. 29Căci iată vor veni zile, când se va zice: „Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut şi de ţâţele care n-au alăptat!” 30Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” 31Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” 32Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. 33Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta, şi altul la stânga. 34Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi. 44Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea. 45Soarele s-a întunecat, şi perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. 46Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi, când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul. 47Sutaşul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu şi a zis: „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!” 48Şi tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept. 49Toţi cunoscuţii lui Isus şi femeile care-L însoţiseră din Galileea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau. 50Era un sfetnic al soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios, 51care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi. El era din Arimateea, o cetate a iudeilor, şi aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu. 52Omul acesta s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Isus. 53L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. 54Era ziua Pregătirii şi începea ziua Sabatului. 55Femeile care veniseră cu Isus din Galileea au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el,

56s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.

Hieromartyr Blaise, bishop of Sebaste (316)

He was born in the province of Armenia, and was a physician by profession. Such was his reputation for holiness that his fellow-citizens elected him Bishop of Sebaste in eastern Anatolia. Though there were few Christians in that pagan city, the bishop labored tirelessly for his flock, encouraging them to stand firm during the fierce persecutions then raging, and visiting the martyrs in prison.

When the city was stripped of Christians, all of whom had fled or been killed, the bishop, already an old man, withdrew to a cave on Mount Argea and devoted himself entirely to prayer. As they often do, the wild beasts sensed his sanctity, and gathered around the cave, waiting quietly for him to give his blessing or heal their injuries and ailments.

The persecutors, who had not stopped hunting for the bishop, eventually found his cave, and were amazed to find it like a second Eden, with lions, tigers, bears and wolves grazing peacefully around it. The Saint greeted them cheerfully and told them that he knew from a vision that they were coming for him.

As Blaise was taken back to Sebaste, the peace and gentleness that seemed to radiate from the Saint were enough in themselves to turn many pagan bystanders to faith in Christ. Diseases of men and animals were cured as he walked by. One mother brought him her child, who was choking on a fishbone. The Saint put his hand down the child’s throat, took out the fishbone, and prayed to the Lord to restore him to full health. (For this reason he is invoked in the West for the cure of throat ailments).

At his trial, the holy bishop fearlessly confessed Christ and scorned the idols, for which he was savagely beaten with rods and thrown into a dungeon. Seven women and two of their children were imprisoned with him. The women were slain first after many tortures. The Synaxarion continues, “Having failed in his efforts to break Saint Blaise’s resolve, Agricolaus [the governor] condemned him to be drowned in the lake. The holy Martyr made the sign of the Cross at the water’s edge and began walking across the surface of the lake as the Saviour had done on the Sea of Galilee. On reaching the middle, he invited the pagans to join him, if they believed they could trust themselves to their gods. Sixty-eight of them took up the challenge and drowned, while a bright angel appeared and invited the Saint to return to the shore in order to receive the crown of glory.” Then Blaise and the two young children were beheaded together.

Saint Blaise is one of the most-venerated holy healers in both the East and the West. He is called upon for protection from wild beasts, and for the healing of every kind of ailment. His head is kept at the Monastery of Konstamonitou on Mount Athos.

St Theodora the Empress (867)

Theodora was the wife of Emperor Theophilus the Iconoclast, but secretly revered the icons, and protected others who did, until the emperor’s death. Upon his death, she quickly restored veneration of icons to churches throughout the empire, the event celebrated on the upcoming Sunday of Orthodoxy, the first Sunday of the Great Fast. She ruled wisely as regent for the young emperor Michael for fifteen years: she is said to have initiated the mission of Sts Cyril and Methodios to the Slavs. Before Michael III reached his majority, he was prevailed upon by Bardas, Theodora’s brother, to depose her and send her to a monastery, where she finished her life in peace and holiness.

When Constantinople fell, her incorrupt relics were taken to Corfu along with those of St Spyridon. They are still venerated there.

There is a much-debated story that, when Theophilus was dying, the Empress, moved by compassion for him, brought an icon of the Mother of God out of hiding and laid it on his face; and that Theophilus, coming to himself, kissed the holy icon and confessed the true Faith before giving up his soul. Other accounts say that the Emperor died in heresy. It seems possible that the holy Empress circulated the story to ensure that her departed husband would be remembered in the Church’s prayers.

Venerable Demetrius of Priluki (1392)

He entered monastic life as a youth and was a disciple of St Sergius of Radonezh. After years of monastic obedience he was ordained to the priesthood, then founded a monastery on the shores of Lake Priluki, whose rule followed that of the Lavra of St Sergius. Saint Demetrius, who was exceptionally handsome, always concealed his face behind his monastic veil and never conversed with women. Once a noblewoman, driven by curiosity, managed to catch sight of his face in church. She immediately fell paralyzed to the ground. The Saint asked her ‘My child, why did you want to gaze at the face of a sinner who has long been dead to the world?’ He then gave her some words of instruction in the spiritual life and sent her away healed.

In time St Demetrius became so renowned in Russia that the flow of visitors burdened him and he retreated to an uninhabited area to live as a hermit, until he was found out and made abbot of a nearby monastery. He kept a constant fast, living only on prosphora and water. In his own lifetime the Saint was known for his gift of prophecy, his care for the poor, and his healings. Once his brother sought his blessing to trade with the pagans in the far north. He made a good profit there and asked for a blessing to return. This time the Saint would not give his blessing, but his brother went anyway, and was killed by pagans.

Toward the end of his life St Demetrius withdrew into solitude in his cell. One day the brethren noticed a wonderful aroma of incense coming from his cell and knew that he had departed this life for heaven. After his repose he continued to work countless miracles, healing illnesses (especially the plague), and driving away invaders.