Isaiah 13.2-13 (6th Hour)

2„Ridicaţi un steag pe un munte gol, înălţaţi glasul spre ei, faceţi semne cu mâna, ca să vină la porţile asupritorilor! 3Am dat poruncă sfintei Mele oştiri – zice Domnul – am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.” 4Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de neamuri adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta. 5Ei vin dintr-o ţară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul şi uneltele mâniei Lui vor nimici tot pământul. 6Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! 7De aceea, toate mâinile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte. 8Ei sunt năpădiţi de spaimă, îi apucă chinurile şi durerile, se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi, feţele lor sunt roşii ca focul. 9Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. 10Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina. 11„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi, pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. 12Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. 13Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.

Genesis 8.4-21 (Vespers)

4În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munţii Ararat. 5Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munţilor. 6După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. 7A dat drumul unui corb care a ieşit, ducându-se şi întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ. 8A dat drumul şi unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe faţa pământului. 9Dar porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-şi pună piciorul şi s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată faţa pământului. Noe a întins mâna, l-a luat şi l-a băgat la el în corabie. 10A mai aşteptat alte şapte zile şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie. 11Porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ. 12A mai aşteptat alte şapte zile; şi a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el. 13În anul şase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei: s-a uitat şi iată că faţa pământului se uscase. 14În luna a doua, în a douăzeci şi şaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot. 15Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe şi i-a zis: 16„Ieşi din corabie, tu şi nevasta ta, fiii tăi şi nevestele fiilor tăi cu tine! 17Scoate afară împreună cu tine toate vieţuitoarele de tot felul care sunt cu tine, atât păsările, cât şi vitele şi toate târâtoarele care se târăsc pe pământ: să mişune pe pământ, să crească şi să se înmulţească pe pământ.” 18Şi Noe a ieşit afară cu fiii săi, cu nevasta sa şi cu nevestele fiilor săi. 19Toate dobitoacele, toate târâtoarele, toate păsările, tot ce se mişcă pe pământ, după soiurile lor, au ieşit din corabie. 20Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar. 21Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.

Proverbs 10.31-11.12 (Vespers)

31Gura celui neprihănit scoate înţelepciune, dar limba stricată va fi nimicită. –

32Buzele celui neprihănit ştiu să vorbească lucruri plăcute, dar gura celor răi spune răutăţi. 1Cumpăna înşelătoare este urâtă Domnului, dar cântăreala dreaptă Îi este plăcută. 2Când vine mândria, vine şi ruşinea, dar înţelepciunea este cu cei smeriţi. 3Neprihănirea oamenilor cinstiţi îi cârmuieşte fără teamă, dar vicleniile celor stricaţi le aduc pieirea. 4În ziua mâniei, bogăţia nu slujeşte la nimic; dar neprihănirea izbăveşte de la moarte. 5Nevinovăţia omului fără prihană îi netezeşte calea, dar cel rău cade prin însăşi răutatea lui. 6Nevinovăţia oamenilor fără prihană îi scapă, dar cei răi sunt prinşi de răutatea lor. 7La moartea celui rău, îi piere nădejdea, şi aşteptarea oamenilor nelegiuiţi este nimicită. 8Cel neprihănit este scăpat din strâmtorare, şi cel rău îi ia locul. 9Cu gura lui, omul nelegiuit pierde pe aproapele său, dar cei neprihăniţi sunt scăpaţi prin ştiinţă. 10Când le merge bine celor neprihăniţi, toată cetatea se bucură; şi când pier cei răi, toţi strigă de veselie. 11Cetatea se înalţă prin binecuvântarea oamenilor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi. – 12Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, dar omul cu pricepere primeşte şi tace. –

Our righteous Fathers martyred at the Monastery of St Sabbas the Sanctified (633? 796?)

The holy Monastery of St Sabbas is still in existence today, by the providence of God, though several times in its history it has been plundered and left empty. At one time it was attacked by Arab raiders. The monks considered fleeing, but their abbot, Thomas, said, ‘We have fled from the world into this wilderness for the love of Christ; it would be shameful for us now to flee from the wilderness for fear of men. If we are killed here, we shall be killed through love for Christ, for whose sake we have come here to live.’ So the monks agreed with one mind to wait their attackers unarmed. The Arabs killed some with arrows, and shut some in the cave of St Sabbas, lighting a fire at the entrance to suffocate them with smoke. The whole company of monks were thus privileged to give their lives for Christ’s sake.

Accounts of the date differ substantially: the Great Horologion says that they died during the reign of the Emperor Heraclius, when St Modestus was Patriarch of Jerusalem (632-634); the Prologue that they died in 796 during the reign of Constantine and Irene, when Elias was Patriarch of Jerusalem.

St Photine the Samaritan Woman (66)

See her commemoration on February 26.

St Cuthbert the Wonderworker, Bishop of Lindisfarne (687)

‘Saint Cuthbert was born in Britain about the year 635, and became a monk in his youth at the monastery of Melrose by the River Tweed. After many years of struggle as a true priest of Christ, in the service both of his own brethren and of the neglected Christians of isolated country villages, he became a solitary on Farne Island in 676. After eight years as a hermit, he was constrained to leave his quiet to become Bishop of Lindisfarne, in which office he served for almost two years. He returned to his hermitage two months before he reposed in peace in 687.

‘Because of the miracles he wrought both during his life and at his tomb after death, he is called the “Wonderworker of Britain.” The whole English people honoured him, and kings were both benefactors to his shrine and suppliants of his prayers. Eleven years after his death, his holy relics were revealed to be incorrupt; when his body was translated from Lindisfarne to Durham Cathedral in August of 1104, his body was still found to be untouched by decay, giving off “an odour of the sweetest fragrancy,” and “from the flexibility of its joints representing a person asleep rather than dead.” Finally, when the most impious Henry VIII desecrated his shrine, opening it to despoil it of its valuables, his body was again found incorrupt, and was buried in 1542. It is believed that after this the holy relics of Saint Cuthbert were hidden to preserve them from further desecration.’ (Great Horologion)