Luke 24.1-12 (4th Matins Gospel)

1În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă şi au adus miresmele pe care le pregătiseră. 2Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt, 3au intrat înăuntru, şi n-au găsit trupul Domnului Isus. 4Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare. 5Îngrozite, femeile şi-au plecat feţele la pământ. Dar ei le-au zis: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? 6Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, 7când zicea că: „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învie.” 8Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus. 9La întoarcerea lor de la mormânt, au povestit toate aceste lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. 10Cele ce au spus aceste lucruri apostolilor erau: Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, şi celelalte care erau împreună cu ele. 11Cuvintele acestea li se păreau apostolilor basme şi nu le credeau. 12Dar Petru s-a sculat şi a dat fuga la mormânt. S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, dar n-a văzut decât fâşiile de pânză care stăteau pe pământ; apoi a plecat acasă, mirat de cele întâmplate.

Galatians 2.16-20 (Epistle, Sunday after Elevation)

16Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. 17Dar, dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! 18Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. 19Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. 20Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

2 Corinthians 4.6-15 (Epistle)

6Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. 7Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. 8Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; 9prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. 10Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. 11Căci noi, cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. 12Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa. 13Însă, fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit!”, şi noi credem, şi de aceea vorbim. 14Şi ştim că Cel ce a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus şi ne va face să ne înfăţişăm împreună cu voi. 15Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru, pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu.

Mark 8.34-9.1 (Gospel, Sunday after Elevation)

34Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. 35Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. 36Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? 37Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?

38Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” 1El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.”

Matthew 22.35-46 (Gospel)

35Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: 36„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” 38Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. 39Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 40În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.” 41Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: 42„Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David”, I-au răspuns ei. 43Şi Isus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: 44„Domnul a zis Domnului Meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”? 45Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?”

46Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.

Great Martyr Eustathius (Eustace) Placidas, with his family (118)

Before baptism he was a renowned military commander under Trajan. While hunting in the woods, he met a great stag with a shining Cross between his antlers. Through the stag, the Lord spoke to Placidas (his pagan name) and told him to find a priest and be baptized into Christ. Returning home, he found that his wife Tatiana had also had a vision in which she was told to become a Christian. They were baptized, Placidas receiving the name Eustathius, and Tatiana the name Theopiste; their two sons were baptized with them. Eustathius and his family were almost immediately subjected to a series of grievous trials, in which all were separated from one another. After years of hardship they were re-united, and returned to Rome with honor when the Emperor sought out Eustathius to command his army once again. But when the Emperor Hadrian (who had succeeded Trajan) commanded them to worship the idols, all of them refused. They were put together into a large bronze ox which was heated white-hot in a fire. When their bodies were removed, they were found to be dead but intact. The Prologue concludes, ‘Thus this glorious general gave to Caesar that which is Caesar’s, and to God that which is God’s, and entered into the eternal Kingdom of Christ our God.’

Holy Martyrs Hypatius and Andrew, Confessors of the Holy Icons (8th c.)

They were friends from childhood, fellow-strugglers for holiness. Their godly way of life attracted the attention of the Bishop of Ephesus, who made Hypatius a bishop and Andrew a deacon and itinerant preacher. During the reign of Leo the Isaurian (714-41) they were both imprisoned for confessing the Orthodox faith and defending the veneration of the holy icons. They were subjected to various tortures, including having icons set afire on their heads in mockery of their faithfulness. They were executed near Constantinople and their bodies thrown to the dogs.

Sts Anastasius, Theodore, Euprepius and Anastasius the Younger, confessors and disciples of St Maximos the Confessor (7th c.)

These saints were disciples of St Maximos the Confessor (January 21) and suffered with him for their condemnation of the Monothelite doctrine promoted by the Emperor Constans II. Anastasius the elder (who had been the Papal representative to Constantinople) and Anastasius the younger were present at the Lateran Council called by St Martin, Pope of Rome (April 13), which condemned the Monothelite heresy. For this the Pope himself, and the two confessors named Anastasius, were seized by the Emperor. Along with St Maximos, the two endured many tortures; when St Maximos had his right hand cut off and his tongue cut out, Anastasius the elder suffered the same punishment. They, along with their fellow-disciples Euprepius and Theodore and St Maximos himself, were sent into exile to Lazica in the Caucasus, where all of them died. Euprepius died after one year; Saint Maximos after three years; Anastasius the younger a few days before St Maximos; Anastasius the elder after seven years of exile; and Theodore after twenty years. All remained steadfast until the end, and all are proclaimed as Confessors of the Faith.