Isaiah 45.11-17 (6th Hour)

11Aşa vorbeşte Domnul, Sfântul lui Israel şi Făcătorul său: „Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei şi pentru lucrarea mâinilor Mele? 12Eu am făcut pământul şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi am aşezat toată oştirea lor. 13Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăşi cetatea şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.” 14Aşa vorbeşte Domnul: „Câştigurile Egiptului şi negoţul Etiopiei, şi ale sabeenilor, oameni de statură înaltă, vor trece la tine şi vor fi ale tale. Popoarele acestea vor merge după tine, vor trece înlănţuite, se vor închina înaintea ta şi-ţi vor zice rugându-te: „Numai la tine Se află Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu afară de El.” 15Dar Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi, Tu, Dumnezeul lui Israel, Mântuitorule! 16Toţi sunt ruşinaţi şi uluiţi, toţi pleacă plini de ocară, făuritorii idolilor. 17Dar Israel va fi mântuit de Domnul, cu o mântuire veşnică. Voi nu veţi fi nici ruşinaţi, nici înfruntaţi, în veci.”

Genesis 22.1-18 (Vespers)

1După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam şi i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. 2Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” 3Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar şi a luat cu el două slugi şi pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu. 4A treia zi, Avraam a ridicat ochii şi a văzut locul de departe. 5Şi Avraam a zis slugilor sale: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi.” 6Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său, Isaac, şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers astfel amândoi împreună. 7Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” 8„Fiule”, a răspuns Avraam, „Dumnezeu însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.” Şi au mers amândoi împreună înainte. 9Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său, Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. 10Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să înjunghie pe fiul său. 11Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: „Avraame! Avraame!” „Iată-mă!”, a răspuns el. 12Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” 13Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. 14Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă”. 15Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam 16şi a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, 17te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. 18Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”

Proverbs 17.17-18.5 (Vespers)

17Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate. – 18Omul fără minte dă chezăşie, se pune chezaş pentru aproapele său. – 19Cine iubeşte certurile iubeşte păcatul, şi cine-şi zideşte poarta prea înaltă, îşi caută pieirea. – 20Cel cu inimă prefăcută nu găseşte fericirea, şi cel cu limba stricată cade în nenorocire. – 21Cine dă naştere unui nebun va avea întristare, şi tatăl unui nebun nu poate să se bucure. – 22O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele. – 23Cel rău primeşte daruri pe ascuns ca să sucească şi căile dreptăţii. – 24Înţelepciunea este în faţa omului priceput, dar ochii nebunului o caută la capătul pământului. – 25Un fiu nebun aduce necaz tatălui său şi amărăciune celei ce l-a născut. – 26Nu este bine să osândeşti pe cel neprihănit la o gloabă, nici să loveşti pe cei de neam ales din pricina neprihănirii lor. – 27Cine îşi înfrânează vorbele, cunoaşte ştiinţa, şi cine are duhul potolit este un om priceput. –

28Chiar şi un prost ar trece de înţelept dacă ar tăcea, şi de priceput dacă şi-ar ţine gura. – 1Cel ursuz caută ce-i place lui, se supără de orice lucru bun. – 2Nebunului nu-i este de învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el. – 3Când vine cel rău, vine şi dispreţul; şi odată cu ruşinea, vine şi ocara. – 4Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci; izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge întruna. – 5Nu este bine să ai încredere în faţa celui rău, ca să nedreptăţeşti pe cel neprihănit la judecată. –

St Benedict of Nursia, abbot (547)

His name, Benedictus, means “Blessed” in Latin. He was born in 480 in Nursia, a small town northeast of Rome. He had only rudimentary schooling: he wrote later of his fear that through book-learning he might ‘lose the great understanding of my soul.’ At an early age he fled to a monastery where he was tonsured; he then withdrew to a remote mountain, where he lived or several years in a cave, perfecting himself in prayer. His only food was some bread brought to him by Romanus, the monk who had tonsured him. When he became known in the area, he fled his cave to escape the attentions of the pious; but flight proved useless, and in time a community of monks formed around him. He was granted many spiritual gifts: he healed the sick and drove out evil spirits, raised the dead, and appeared in visions to others many miles away.

Benedict founded twelve monasteries, most famously that at Monte Cassino. Initially, each monastic house had twelve monks, to imitate the number of the Twelve Apostles. The Rule that he established for his monks was based on the works of St John Cassian and St Basil the Great, and became a standard for western monasteries. Thus he is sometimes called the first teacher of monks in the West.

Six days before his death, the Saint ordered that his grave be opened, gathered all his monks together, gave them counsel, then gave his soul back to God on the day that he had predicted. At the moment of his death, two monks in different places had the same vision: they saw a path from earth to heaven, richly adorned and lined on either side with ranks of people. At the top of the path stood a man, clothed in light and unspeakably beautiful, who told them that the path was prepared for Benedict, the beloved of God. In this way, the monks learned that their abbot had gone to his rest.

St Theognostus, Metropolitan of Kiev (1353)

He was born in Greece and succeeded St Peter of Kiev as Metropolitan of that city. Some of his enemies among his own flock denounced him to the Mongol ruler, saying that he had collected no tribute from his churches to pay to the Mongols. Summoned before the Mongol prince and asked about this, he answered ‘Christ our God bought His Church from the unbelievers with His precious Blood. For what do we pay tribute to unbelievers?’ Returning home, he governed the Church for twenty-five more years and reposed in peace in 1353.