Isaiah 4.2-5.7 (6th Hour)

2În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. 3Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi „sfânt”, oricine va fi scris printre cei vii la Ierusalim. 4După ce va spăla Domnul murdăriile fiicelor Sionului şi va curăţa Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii, 5Domnul va aşeza, peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum, ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare, noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost,

6o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii. 1Voi cânta Preaiubitului meu cântarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă. 2I-a săpat pământul, l-a curăţat de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici. 3„Acum, dar – zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea! 4Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni? 5Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; 6o voi pustii; nu va mai fi curăţată, nici săpată; spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci şi norilor să nu mai plouă peste ea.” 7Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea. El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate, şi când colo, iată strigăte de apăsare!

Genesis 3.21-4.7 (Vespers)

21Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele. 22Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” 23De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.

24Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. 1Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” 2A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar. 3După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. 4Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; 5dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. 6Şi Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? 7Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Proverbs 3.34-4.22 (Vespers)

34Când are a face cu cei batjocoritori, Îşi bate joc de ei, dar celor smeriţi le dă har.

35Înţelepţii vor moşteni slava, dar partea celor nebuni este ruşinea. 1Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui tată şi luaţi aminte, ca să pricepeţi; 2căci eu vă dau sfaturi bune: nu lepădaţi învăţătura mea. 3Căci când eram încă fiu la tatăl meu şi fiu gingaş şi singur la mama mea, 4el mă învăţa atunci şi-mi zicea: „Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele şi vei trăi! 5Dobândeşte înţelepciune, dobândeşte pricepere; nu uita cuvintele gurii mele şi nu te abate de la ele. 6N-o părăsi, şi ea te va păzi; iubeşte-o, şi te va ocroti! 7Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea, şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea. 8Înalţă-o, şi ea te va înălţa; ea va fi slava ta, dacă o vei îmbrăţişa. 9Ea îţi va pune pe cap o cunună plăcută, te va împodobi cu o strălucită cunună împărătească.” 10Ascultă, fiule, primeşte cuvintele mele, şi anii vieţii tale se vor înmulţi. 11Eu îţi arăt calea înţelepciunii, te povăţuiesc pe cărările neprihănirii. 12Când vei umbla, pasul nu-ţi va fi stânjenit; şi când vei alerga, nu te vei poticni. 13Ţine învăţătura, n-o lăsa din mână; păstrează-o, căci ea este viaţa ta. 14Nu intra pe cărarea celor răi şi nu umbla pe calea celor nelegiuiţi! 15Fereşte-te de ea, nu trece pe ea; ocoleşte-o şi treci înainte! 16Căci ei nu dorm dacă n-au făcut răul, le piere somnul dacă nu fac pe cineva să cadă; 17căci ei mănâncă pâine nelegiuită şi beau vin stors cu sila. 18Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei. 19Calea celor răi este ca întunericul gros: ei nu văd de ce se vor poticni. 20Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! 21Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! 22Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor.

St Tarasios, archbishop of Constantinople (806)

He was a nobleman born in Constantinople, and distinguished himself in a secular career, rising in the year 780 to the rank of protasecretis, Principal Secretary of State to the Emperor Constantine VI and his mother the Empress Irene, who was serving as regent.

His life took a sudden turn when, in 784, Patriarch Paul IV resigned, recommending Tarasios as the only man capable of restoring the Patriarchate, ravaged by the iconoclast heresy, to true Faith and full communion with the other Patriarchates. Tarasios, though unwilling, was virtually forced to accept the Patriarchate by the rulers and the Senate: he agreed at last on condition that an Ecumenical Council be summoned immediately to put an end to the iconoclast heresy. In a few days he was raised from a layman through all the degrees of the clergy and on December 25 784, was consecrated Archbishop of Constantinople.

At Saint Tarasios’ insistence, the Imperial rulers summoned a Church Council, which met at Constantinople in 786. Before its sessions had even begun, iconoclasts burst into the church and drove out the Fathers, who were forced to reconvene in Nicaea, where the first session opened. Patriarch Tarasios presided, and the Council concluded with a condemnation of the iconoclast heresy and the restoration of veneration of the holy images.

As Archbishop, the Saint was a model of humility, compassion, and firmness in the Faith. He refused to have any servants and dressed simply, a living rebuke to the luxury that had corrupted the clergy at that time. His works of charity were so great that he became known to the people as ‘the new Joseph’: he founded hospices and shelters, distributed the Church’s wealth freely to the poor, and often invited the poor to his own table to share his simple fare. He insisted on exercising all gentleness and mercy in restoring repentant heretics to the Church, a policy that met with opposition from the more severe leaders of the Studion monastery. At the same time he was unbending in the defense of the Faith: when the Emperor Constantine came of age he repudiated his wife Mary in order to marry Theodota, one of her servants. The Patriarch refused to bless the adulterous union and threatened the Emperor with excommunication if he persisted in sin. The Emperor had Tarasios imprisoned, forced his licit wife to enter a monastery, and found a priest, Joseph, to bless his second marriage. The following year Constantine was blinded and dethroned, and Tarasios regained his freedom.

The holy Patriarch continued to serve his Church faithfully, occupying the episcopal throne for a total of twenty-six years. In his last years, despite a long and painful illness, he continued to serve the Divine Liturgy daily, supporting himself with his staff. In the year 806, serving at the altar, he began to chant from Psalm 85, Bow down thine ear, O Lord, and hear me, and gave up his soul to God.

“In 820, the Emperor Leo the Armenian, who for seven years had supported the iconoclasts and had fiercely persecuted the Orthodox, had a disturbing dream. He saw a stern-looking Saint Tarasius ordering a man by the name of Michael to run Leo himself through with a sword. Six days later, Leo was in fact assasinated by Michael the Stammerer, who seized power… In physical appearance, Saint Tarasius is said to have closely resembled Saint Gregory the Theologian.” (Synaxarion)