John 21.15-25 (11th Matins Gospel)

15După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.” 16I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele.” 17A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oile Mele! 18Adevărat, adevărat îţi spun că atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.” 19A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: „Vino după Mine.” 20Petru s-a întors şi a văzut venind după ei pe ucenicul pe care-l iubea Isus, acela care la Cină se rezemase pe pieptul lui Isus şi zisese: „Doamne, cine este cel ce Te vinde?” 21Petru s-a uitat la el şi a zis lui Isus: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” 22Isus i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!” 23Din pricina aceasta a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?” 24Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată. 25Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris. Amin.

1 Corinthians 9.2-12 (Epistle)

2Dacă nu sunt apostol pentru alţii, sunt măcar pentru voi; căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul. 3Iată răspunsul meu de apărare împotriva celor ce mă cercetează. 4N-avem dreptul să mâncăm şi să bem? 5N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa? 6Ori numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm? 7Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă, şi nu mănâncă din laptele turmei? 8Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi Legea? 9În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? 10Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el. 11Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? 12Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.

Matthew 18.23-35 (Gospel)

23De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. 24A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. 25Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. 26Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.” 27Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. 28Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.” 29Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: „Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.” 30Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. 31Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. 32Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. 33Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” 34Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.

35Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”

Martyr Dometius of Persia (363) and two disciples

“Born a pagan in Persia in the time of the Emperor Constantine, he came to know the Christian faith as a young man, forsook his paganism and received baptism. He was so enchanted with the true Faith that he left all worldly things and became a monk in a monastery near the town of Nisibis. He lived among the brethren for some time, then withdrew into silence, going to Archimandrite Urbel […]. Urbel made him a deacon, but, when he wanted to make him a priest, Dometius fled to a distant mountain and settled in a cave there. He attained such perfection through fasting, prayer, vigils and meditation that he was able to heal the sick. When Julian the Apostate came to that place, he heard of Dometius and sent men to wall him up alive in the cave, with two of his disciples. Thus died this saint of God, in 363, and went to the Kingdom of God.” (Prologue). The Great Horologion says that Dometius and his disciples were stoned to death.

Holy Martyrs Marinus the Soldier and Asterius the Senator (260)

Marinus was a soldier in the Roman army, serving in Caesarea in Palestine. During a persecution under the Emperor Gallienus, he was arrested and beheaded for his Christian faith. The senator Asterius, also a Christian, was present at his execution. Asterius took off his senatorial toga, wrapped the martyr’s body in it, and carried the holy body away to bury it. For this he too was beheaded.

Our Holy Father Or (Horus) of the Thebaid (390)

He was a native of Egypt; his name is that of one of the Egyptian gods. He fled to the desert to live as a hermit, but after many years he became a well-known spiritual guide and founded several monastic communities. A first-hand account of him, by Rufinus, says ‘In appearance he is like an angel of God; an old man of ninety with a long snow-white beard. The impression left by his presence is delightful. His gaze is imbued with more-than-human radiance.’ He received communion every day. So detached was he from the world that his disciples once had to remind him that Pascha had come. Hearing this, he went outside, raised his hands to heaven and prayed without ceasing for three days. When he had done he said to his disciples ‘This is the monk’s celebration of Pascha: the lifting up of the mind to unity with God.’ He reposed in peace at a great age.

Our Holy Father Pimen the Much-Ailing (1110)

“He was sickly from his youth, and from his youth desired monasticism. Brought to the Monastery of the Caves for healing, he remained there till his death. He prayed more for sickness than for health. One night, angels appeared to him and tonsured him as a monk, telling him at the same time that he would be sick until his death, and would be healed at that moment. And so it was; he lay sick for twenty years, working wonders even during his lifetime and being possessed of a rare gift of discernment. At the time of his death, he got up from his bed completely healed, immediately prepared his grave and entered into rest in the Lord, in the year 1110.” (Prologue)