John 20.11-18 (8th Matins Gospel)

11Dar Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. 12Şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap, şi altul la picioare. 13„Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus.” 14După ce a zis aceste vorbe, s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus. 15„Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.” 16Isus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!”, adică: „Învăţătorule!” 17„Nu mă ţine”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” 18Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri.

Hebrews 9.11-14 (Epistle)

11Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, 12şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. 13Căci, dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţarea trupului, 14cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!

Galatians 3.23-29 (Epistle, St Mary)

23Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. 24Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. 25După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. 26Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. 27Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. 28Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.

29Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.

Mark 10.32-45 (Gospel)

32Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Isus a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple. 33„Iată”, a zis El, „ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile Neamurilor, 34care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar, după trei zile, va învia.” 35Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere.” 36El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?” 37„Dă-ne”, I-au zis ei, „să şedem unul la dreapta Ta, şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta.” 38Isus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” 39„Putem”, au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu veţi fi botezaţi; 40dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită.” 41Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se mânie pe Iacov şi pe Ioan. 42Isus i-a chemat la El şi le-a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai Neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. 43Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; 44şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor. 45Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”

Luke 7.36-50 (Gospel, St Mary)

36Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. 37Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor 38şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir. 39Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă.” 40Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, I-a răspuns el. 41„Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. 42Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?” 43Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.” 44Apoi S-a întors spre femeie şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei. 45Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 46Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. 47De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.” 48Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!” 49Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: „Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele?”

50Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.”

Our righteous Fathers martyred at the Monastery of St Sabbas the Sanctified (633? 796?)

The holy Monastery of St Sabbas is still in existence today, by the providence of God, though several times in its history it has been plundered and left empty. At one time it was attacked by Arab raiders. The monks considered fleeing, but their abbot, Thomas, said, ‘We have fled from the world into this wilderness for the love of Christ; it would be shameful for us now to flee from the wilderness for fear of men. If we are killed here, we shall be killed through love for Christ, for whose sake we have come here to live.’ So the monks agreed with one mind to wait their attackers unarmed. The Arabs killed some with arrows, and shut some in the cave of St Sabbas, lighting a fire at the entrance to suffocate them with smoke. The whole company of monks were thus privileged to give their lives for Christ’s sake.

Accounts of the date differ substantially: the Great Horologion says that they died during the reign of the Emperor Heraclius, when St Modestus was Patriarch of Jerusalem (632-634); the Prologue that they died in 796 during the reign of Constantine and Irene, when Elias was Patriarch of Jerusalem.

St Photine the Samaritan Woman (66)

See her commemoration on February 26.

St Cuthbert the Wonderworker, Bishop of Lindisfarne (687)

‘Saint Cuthbert was born in Britain about the year 635, and became a monk in his youth at the monastery of Melrose by the River Tweed. After many years of struggle as a true priest of Christ, in the service both of his own brethren and of the neglected Christians of isolated country villages, he became a solitary on Farne Island in 676. After eight years as a hermit, he was constrained to leave his quiet to become Bishop of Lindisfarne, in which office he served for almost two years. He returned to his hermitage two months before he reposed in peace in 687.

‘Because of the miracles he wrought both during his life and at his tomb after death, he is called the “Wonderworker of Britain.” The whole English people honoured him, and kings were both benefactors to his shrine and suppliants of his prayers. Eleven years after his death, his holy relics were revealed to be incorrupt; when his body was translated from Lindisfarne to Durham Cathedral in August of 1104, his body was still found to be untouched by decay, giving off “an odour of the sweetest fragrancy,” and “from the flexibility of its joints representing a person asleep rather than dead.” Finally, when the most impious Henry VIII desecrated his shrine, opening it to despoil it of its valuables, his body was again found incorrupt, and was buried in 1542. It is believed that after this the holy relics of Saint Cuthbert were hidden to preserve them from further desecration.’ (Great Horologion)