2 Corinthians 3.4-11 (Epistle)

4Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos. 5Nu că noi, prin noi înşine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, 6care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa. 7Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, 8cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? 9Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? 10Şi, în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. 11În adevăr, dacă ce era trecător era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!

Matthew 23.29-39 (Gospel)

29Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi 30şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” 31Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. 32Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! 33Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? 34De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; 35ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. 36Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. 37Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! 38Iată că vi se lasă casa pustie;

39căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”

Martyr Andrew Strateletes and 2,593 soldiers with him in Cilicia (ca. 289)

“He was an officer, a tribune, in the Roman army in the time of the Emperor Maximian. A Syrian by birth, he served in his native land. When the Persians attacked the imperial Roman army, this Andrew was entrusted with the command in the battle against the enemy — whence his title: commander, strateletes. A secret Christian, although as yet unbaptised, Andrew commended himself to the living God, and, taking only the cream of the army, went to war. Before the battle, he told his soldiers that, if they all called upon the aid of the one, true God, Christ the Lord, their enemies would become as dust scattered before them. All the soldiers, fired with enthusiasm by Andrew and his faith, invoked Christ’s aid and attacked. The Persian army was utterly routed. When the victorious Andrew returned to Antioch, some jealous men denounced him as a Christian and the imperial governor summoned him for trial. Andrew openly proclaimed his steadfast faith in Christ. After harsh torture, the governor threw Andrew into prison and wrote to the Emperor in Rome. Knowing Andrew’s popularity among the people and in the army, the Emperor ordered the governor to set Andrew free, but to seek another occasion and another excuse (not his faith) to kill him. By God’s revelation, Andrew came to know of this imperial command, and, taking his faithful soldiers (2,593 in all) with him, went off to Tarsus in Cilicia, where they were all baptised by the bishop, Peter. Persecuted here also by imperial might, Andrew and his companions withdrew deep into the Armenian mountain of Tavros. There in a ravine, while they were at prayer, the Roman army came upon them and beheaded them all. Not one of them would recant, all being determined on death by martyrdom for Christ. On the spot where a stream of the martyrs’ blood flowed down, a spring of healing water sprang forth, healing from every disease. The bishop, Peter, came secretly with his people and buried the martyrs’ bodies in that same place. They all suffered with honour at the end of the third century and were crowned with wreaths of eternal glory, entering into the Kingdom of Christ our God.” (Prologue)