Luke 24.36-53 (6th Matins Gospel)

36Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” 37Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. 38Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? 39Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” 40(Şi, după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.) 41Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” 42I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. 43El le-a luat şi a mâncat înaintea lor. 44Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi.” 45Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. 46Şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi. 47Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. 48Voi sunteţi martori ai acestor lucruri. 49Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” 50El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. 51Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer. 52După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. 53Şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu. Amin.

1 Corinthians 6.12-20 (Epistle)

12Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine. 13Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie; el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. 14Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa. 15Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum! 16Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”. 17Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El. 18Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său. 19Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?

20Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Luke 15.11-32 (Gospel)

11El a mai zis: „Un om avea doi fii. 12Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. 13Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată. 14După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. 15Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. 16Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. 17Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! 18Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta 19şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” 20Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. 21Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” 22Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. 23Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; 24căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească. 25Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. 26A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. 27Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.” 28El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. 29Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; 30iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.” 31„Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău.

32Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.”

Holy Apostle Onesimos (ca. 109)

He was a Phrygian by birth, a slave of Philemon, to whom the Apostle Paul addressed his epistle. Onesimos escaped from Philemon and fled to Rome, where he was converted to the Faith by St Paul. St Paul sent him back to his master, who at St Paul’s urging gave him his freedom. He served the Church for many years before dying a martyr, beaten to death with clubs.

Saint Onesimos is also commemorated on November 22, with Sts Philemon, Archippus and Aphia; and on January 4 at the Synaxis of the Seventy Disciples.

Our Venerable Father Dalmatius of Siberia (1697)

Saint Dalmatius is venerated as a pioneer of the movement that took many ascetics to dwell in the wilderness of Siberia, establishing a new company of Desert Fathers and causing the Russian Far North to be called the ‘Northern Thebaid.’ He was born in Tobolsk and reared in piety by his family, recently-converted Tatars. When grown, he entered the imperial army as a Cossack and served with such distinction that the Tsar awarded him a noble title. He married and lived in Tobolsk in comfort and prosperity. One day — after the destruction of Tobolsk in a great fire in 1643 — struck by a realization of the vanity of worldly things, he left family, wealth and property and went to a monastery in the Ural Mountains, taking with him only an icon of the Dormition of the Theotokos.

He was tonsured a monk with the name of Dalmatius, and devoted himself to prayer and ascesis with such fervor that, a short time later, the brethren elected him Abbot. Fearing pride and fleeing honor, Dalmatius fled with his icon of the Theotokos to a remote cave, where he lived a life of silence and continual prayer. His presence did not long remain secret in that sparsely-settled region, and soon Christians were coming from far and wide to ask his prayer and counsel; many pagans came to him for holy Baptism. Soon his habitation became too small for those who had chosen to stay as his disciples, and the Saint received a blessing from the Bishop of Tobolsk to build a wooden chapel and some cells. This was the beginning of the great Monastery of the Dormition (also called the Monastery of St Dalmatius).

Over the years the brethren endured many tribulations. Once the Tatar Prince of the region, provoked by false rumors, planned to destroy the monastery and kill all the monks. The night before the attack, the holy Mother of God appeared to the prince in resplendent clothes, holding a flaming sword in one hand and a scourge in the other. She forbade the Prince to harm the monastery or the brethren, and commanded him to give them a permanent concession over the region. Convinced by this vision, the Prince made peace with the monks and became the Monastery’s protector, though he was a Muslim.

In the succeeding years the Monastery was repeatedly burned down by the fierce pagan tribes which inhabited the area; once all the monks except St Dalmatius himself were butchered, but always the monastery was rebuilt. The Saint reposed in peace in 1697, and was succeeded as abbot by his own son Isaac, who built a stone shrine at the Monastery to house the relics of the Saint and the icon of the Mother of God which he had kept with him throughout his monastic life.

Our Venerable Father Anthimos of Chios (1960)

He was born in 1869 to devout peasants on Chios; he left elementary school early to become a shoemender. At the age of nineteen he visited a monastery (founded by the monk Pachomios, who had been the spiritual counsellor of St Nektarios); he was so moved by the monks’ ‘angelic life’ that on returning home he built himself a small hut and dwelt in it. His only ‘help’ in his spiritual contests was an icon of the Mother of God, which soon began to work miracles, drawing many to his hermitage. After a time he retired to a monastery where he was tonsured under the name Anthimos. He fell ill there, and his abbot sent him home to his parents for the sake of his health. At home, despite the fact that he was caring for his aged parents and practicing his shoemender’s trade, he continued to live as a monk, spending nights on end in prayer and sometimes living only on bread and water for extended periods.

Increasing numbers of visitors came to his hermitage and wonder-working icon of the Theotokos, and in 1910 he received the Great Schema. The people of Chios wanted him to be ordained to the priesthood, but his bishop refused due to the Saint’s lack of education. At the prompting of Anthimos’ godfather, the Bishop of Smyrna ordained him instead. After a pilgrimage to Mt Athos, he returned to Chios, where he became chaplain to a leper hospital. Soon the hospital, which had fallen into corruption, became a spiritual center, as much like a monastery as a hospital. Saint Anthimos tended many of the sickest with his own hands, working many miracles of healing; some of his recovered patients became monks or nuns.

With the notorious ‘Exchange of Populations’ of 1922-1924, refugees poured into Chios, many of them destitute nuns and girls. In response to a vision of the Mother of God, St Anthimos built a monastery, which opened with thirty nuns and grew rapidly, despite the opposition of many who said that setting up such a community was out of date (in 1924!). The monastery soon housed eighty nuns and was known througout Greece as a model of monastic life. Father Anthimos served as priest to the nuns, and continued to receive the many faithful — often sixty or seventy per day — who came to him for prayer or counsel. He carried on this ministry for more than thirty years, working many miracles of healing. When he was too old to work with his hands, he retired to his cell and prayed that he be enabled to serve his neighbor until his last breath. He reposed in peace at the age of ninety-one, mourned and revered by the whole island of Chios.