John 10.1-9 (Matins Gospel, St Raphael)

1Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. 2Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor. 3Portarul îi deschide, şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume, şi le scoate afară din staul. 4După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. 5Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.” 6Isus le-a spus această pildă, dar ei n-au înţeles despre ce le vorbea. 7Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Uşa oilor. 8Toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. 9Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune.

Isaiah 11.10-12.2 (6th Hour)

10În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui.” 11În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat, şi în ostroavele mării. 12El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda de la cele patru capete ale pământului. 13Pizma lui Efraim va înceta, şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda, şi Iuda nu va mai fi vrăjmaş lui Efraim, 14ci vor zbura pe umărul filistenilor la apus, şi vor jefui împreună pe fiii răsăritului. Edom şi Moab vor fi prada mâinilor lor, şi fiii lui Amon le vor fi supuşi. 15Domnul va seca limba mării Egiptului, Îşi va ridica mâna asupra Râului în mânia Lui, îl va împărţi în şapte pâraie, aşa că îl vor putea trece încălţaţi.

16Şi va fi un drum pentru rămăşiţa poporului Său care va mai rămâne în Asiria, cum a fost pentru Israel în ziua când a ieşit din ţara Egiptului. 1În ziua aceea vei zice: „Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mânia Ta s-a potolit, şi m-ai mângâiat! 2Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea, voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic; căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit.”

Genesis 7.11-8.3 (Vespers)

11În anul al şase sutelea al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea, s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. 12Ploaia a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. 13În aceeaşi zi au intrat în corabie: Noe, Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, nevasta lui Noe şi cele trei neveste ale fiilor lui cu ei: 14ei şi toate fiarele câmpului după soiul lor, toate vitele după soiul lor, toate târâtoarele care se târăsc pe pământ după soiul lor, toate păsările după soiul lor, toate păsărelele, tot ce are aripi. 15Au intrat în corabie la Noe, două câte două, din orice făptură care are suflare de viaţă. 16Cele care au intrat, erau câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, din orice făptură, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Domnul a închis uşa după el. 17Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ. Apele au crescut şi au ridicat corabia, şi ea s-a înălţat deasupra pământului. 18Apele au ajuns mari şi au crescut foarte mult pe pământ, şi corabia plutea pe deasupra apelor. 19Apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, care sunt sub cerul întreg, au fost acoperiţi. 20Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi. 21Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările, cât şi vitele şi fiarele, tot ce se târa pe pământ şi toţi oamenii. 22Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit. 23Toate făpturile care erau pe faţa pământului au fost nimicite, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului: au fost nimicite de pe pământ. N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie.

24Apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile. 1Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie; şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, şi apele s-au potolit. 2Izvoarele Adâncului şi stăvilarele cerurilor au fost închise, şi ploaia din cer a fost oprită. 3Apele au scăzut de pe faţa pământului, scurgându-se şi împuţinându-se, şi, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micşorat.

Proverbs 10.1-22 (Vespers)

1Pildele lui Solomon. Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale. 2Comorile câştigate pe nedrept nu folosesc, dar neprihănirea izbăveşte de la moarte. 3Domnul nu lasă pe cel neprihănit să sufere de foame, dar îndepărtează pofta celor răi. 4Cine lucrează cu o mână leneşă sărăceşte, dar mâna celor harnici îmbogăţeşte. 5Cine strânge vara este un om chibzuit, cine doarme în timpul seceratului este un om care face ruşine. 6Pe capul celui neprihănit sunt binecuvântări, dar gura celor răi ascunde silnicie. 7Pomenirea celui neprihănit este binecuvântată, dar numele celor răi putrezeşte. – 8Cine are o inimă înţeleaptă primeşte învăţăturile, dar cine are o gură nesocotită se prăpădeşte singur. – 9Cine umblă fără prihană, umblă fără teamă, dar cine apucă pe căi strâmbe se dă singur de gol. – 10Cine clipeşte din ochi este o pricină de întristare, şi cine are o gură nesocotită se prăpădeşte singur. – 11Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă, dar gura celor răi ascunde silnicie. – 12Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile. – 13Pe buzele omului priceput se află înţelepciunea, dar nuiaua este pentru spatele celui fără minte. – 14Înţelepţii păstrează ştiinţa, dar gura nebunului este o pieire apropiată. – 15Averea este o cetate întărită pentru cel bogat; dar prăpădirea celor nenorociţi este sărăcia lor. – 16Cel neprihănit îşi întrebuinţează câştigul pentru viaţă, iar cel rău îşi întrebuinţează venitul pentru păcat. – 17Cine îşi aduce aminte de certare apucă pe calea vieţii; dar cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite. – 18Cine ascunde ura, are buze mincinoase, şi cine răspândeşte bârfele este un nebun. – 19Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele, este un om chibzuit. – 20Limba celui neprihănit este argint ales; inima celor răi este puţin lucru. – 21Buzele celui neprihănit înviorează pe mulţi oameni, dar nebunii mor fiindcă n-au judecată. – 22Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie urmată de niciun necaz. –

Hebrews 13.17-21 (Epistle, St Raphael)

17Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de niciun folos. 18Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile. 19Mai ales vă rog cu stăruinţă să faceţi lucrul acesta, ca să vă fiu înapoiat mai curând. 20Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, 21să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

John 10.9-16 (Gospel, St Raphael)

9Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. 10Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. 11Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi. 12Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. 13Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. 14Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, 15aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. 16Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.

Our Holy Father Procopius of Decapolis (9th c.)

He was from Decapolis near the Sea of Galilee, and entered monastic life as a youth. When the Emperor Leo the Isaurian began his persecution of the holy icons, Procopius, who had previously spent his life in hiddenness and silence, boldly stood forth to defend the true Orthodox veneration of the icons. For this he was cruelly tortured and imprisoned. When the cruel Leo died and the icons were restored to the churches, Procopius returned to his monastery, where he lived in peace to a great old age. The Prologue concludes, ‘In old age, he entered into God’s Kingdom, where he beheld with joy the living angels and saints whose images were on the honoured icons on earth.’

St Raphael, bishop of Brooklyn (1915)

He was born in Syria in 1860, in the waning years of the Ottoman Empire. In his childhood, his family took refuge in Lebanon after their parish priest, St Joseph of Damascus (July 10) was martyred; but they later returned to Damascus. In 1879 he was tonsured a monk and entered into the service of Patriarch Hierotheos of Antioch. The Balamand Seminary had been closed since 1840, but the young monk was offered a scholarship at the Constantinople Patriarchate’s seminary at Halki. Returning to Syria with a theological degree, St Raphael became assistant to Gerasimos, the new Patriarch of Antioch, traveling and preaching on his behalf. After further studies in Kiev, he transferred to the jurisdiction of the Patriarchate of Moscow and for a time was professer of Arabic studies at the Theological Academy in Kazan. (At that time the downtrodden Orthodox of the Middle East received considerable aid and theological training from the Tsar and from the Church in Russia).

In 1895 he was sent to the United States to shepherd the Arab Orthodox Community in New York, which was without a church or a priest. He quickly consecrated a chapel and with great energy set about the work of shepherding his flock there; but he was concerned not only for them but for the Arab Christian immigrants scattered through North America, most of whom were without a pastor and in danger of falling into heterodoxy or abandoning religious life. He traveled widely throughout the continent, visiting, counseling and serving Arab Christians, preaching, celebrating marriages and baptisms, receiving confessions and celebrating the Divine Liturgy, usually in private houses. In 1898 he published the first Orthodox prayer book in Arabic to appear in the New World. In 1899, he made a seven-month journey through forty-three American cities, seeking out the “scattered sheep” of the Church in America. His services were attended not only by Arabs but by Russians and Greeks, all of whom at that time depended on the Russian mission to North America. During this entire period, he held the official rank of Archimandrite, though his work and duties exceeded those of most bishops.

In 1901, Patriarch Meletios was elected to the see of Antioch, the first Arab to occupy the patriarchal throne for 168 years. Several proposals were made to elect Archimandrite Raphael to a see in Syria; but he refused all such offers, pointing out the Orthodox people’s great and little-met needs in North America. In 1904, the Moscow Patriarchate made him Bishop of Brooklyn, the first Orthodox bishop to be consecrated on American soil. He redoubled his already impressive pastoral work, ordaining priests to the many new parishes that he had founded, and assisting Saint Tikhon (then Bishop of North America) in the care of his huge diocese. In 1905 he laid the foundation of the Monastery of St Tikhon in Pennsylvania.

The bishop saw the importance of integrating the faithful into the life of their new homeland, and was an early advocate of the use of English in American Church services. When Isabel Hapgood’s Service Book — the first useful English translation of the Church’s services — was published in 1906, he advocated its use in all his parishes.

In 1912, St Raphael was found to be suffering from heart disease, but continued his exhausting pastoral work for two more years. In 1915 he was finally unable to continue, and reposed after two months’ illness.

When his relics were transported in 1998 from Brooklyn to Antiochian Village in Ligonier, PA, they were found to be incorrupt, and in 2000 he became the most recently glorified Saint of North America.

In North America St Raphael is commemorated on the anniversary of his repose: February 27 on the Civil/New Calendar, February 14 on the Julian Calendar. He is also commemorated with the Synaxis of Saints of North America on the Second Sunday after Pentecost. The Patriarchate of Antioch also commemorates him, but on Saturday before the Synaxis of the Archangels (November 8).

Our Venerable Father Titus of the Lavra of the Kiev Caves (1190)

Titus and Evagrius, two monks in the famed Kiev Caves Lavra, were dear friends who, through the instigation of the demons, allowed a disagreement to descend into mutual enmity. Despite the efforts of their brother monks to reconcile them, their mutual hatred grew, to the extreme that when one of them censed the church, the other would turn and walk out.

Titus fell gravely ill and, feeling that his end was near, at last repented and asked that Evagrius come and be reconciled with him. Evagrius was unwilling, but the other monks brought him by bodily force to his brother’s bedside. Titus fell at his feet and said ‘Forgive me for having offended and wounded you in my anger. Bless me!’ Evagrius, unmoved, shouted ‘I will never forgive him, neither in this world nor in the next!’ As soon as he had uttered these words he suddenly fell down dead. Titus, on the other hand, rose up, completely cured of his illness. He told his brethren that he had seen a spear come down from heaven and strike Evagrius, and that the spear had then touched and healed him; and that the swarms of demons who had been terrifying him as he lay dying, vanished at the moment he asked Evagrius to forgive him. Saint Titus spent the rest of his days in repentance and love, and fell asleep in peace around 1190.

Our Holy Father Leander, Bishop of Seville and Apostle of Spain (600)

He was born to an aristocratic Roman family living in Spain: his father Severian was Duke of Cartagena. Saint Leander embraced monastic life as a young man in Seville, capital of the Visigoths, who had embraced Arianism and caused the Arian heresy to dominate throughout Spain. Leander became a leading figure in the struggle to restore his land to Orthodoxy, founding a school in Seville to promote the Orthodox faith. In 583 he travelled to Constantinople to seek the Emperor’s support for the Spanish Orthodox; while there he met St Gregory the Great (the future Pope of Rome), with whom he formed a lifelong friendship. On his return to Spain, Leander was made Bishop of Seville.

One of the holy bishop’s converts was Hermengild, one of the sons of the Arian king Leovigild. When Hermengild rose up against his father in the name of Orthodoxy, Leovigild launched a violent persecution of the Orthodox throughout his kingdom. (Leovigild had his son imprisoned, then executed on Pascha Day of 586.) By God’s grace, at the very height of the persecution Leovigild fell mortally ill, repented, and embraced the true Faith; at his urging his son and successor Recared converted to Orthodoxy and convened the Third Council of Toledo in 589, at which he proclaimed that the Gothic and Suevic peoples were returning to the unity of the One Church. Saint Leander presided at the Council, and devoted the rest of his life to educating the (mostly) newly-Orthodox people of Spain in the Faith. It was he who established the early form of the Mozarabic Liturgy. He reposed in peace on March 13, 600. (He is venerated on this day because his name was incorrectly placed on February 27 in the Roman Martyrology.)