1 Timothy 6.11-16 (Epistle, Saturday after Nativity)

11Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. 12Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică, la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori. 13Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, 14să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, 15care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, 16singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică! Amin.

Titus 1.15-2.10 (Epistle)

15Totul este curat pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate.

16Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună. 1Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă. 2Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. 3Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine, 4ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţii şi copiii; 5să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu. 6Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi 7şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, 8de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău de noi. 9Sfătuieşte pe robi să fie supuşi stăpânilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, 10să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o desăvârşită credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Matthew 12.15-21 (Gospel, Saturday after Nativity)

15Dar Isus, ca Unul care ştia lucrul acesta, a plecat de acolo. După El au mers multe noroade. El a tămăduit pe toţi bolnavii 16şi le-a poruncit cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut; 17ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: 18„Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. 19El nu Se va lua la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe uliţe. 20Nu va frânge o trestie ruptă şi nici nu va stinge un fitil care fumegă, până va face să biruie judecata. 21Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.”

Mark 12.1-12 (Gospel)

1Isus a început pe urmă să le vorbească în pilde. „Un om a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn; apoi a arendat-o unor vieri şi a plecat din ţară. 2La vremea roadelor, a trimis la vieri un rob, ca să ia de la ei din roadele viei. 3Vierii au pus mâna pe el, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. 4A trimis iarăşi la ei un alt rob; ei l-au rănit la cap şi l-au batjocorit. 5A mai trimis un altul pe care l-au omorât; apoi a trimis mulţi alţii, dintre care, pe unii i-au bătut, iar pe alţii i-au omorât. 6Mai avea un singur fiu preaiubit; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei. „Vor primi cu cinste pe fiul meu!”, zicea el. 7Dar vierii aceia au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm, şi moştenirea va fi a noastră.” 8Şi au pus mâna pe el, l-au omorât şi i-au aruncat trupul afară din vie. 9Acum, ce va face stăpânul viei? Va veni, va nimici pe vierii aceia, şi via o va da altora. 10Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; 11Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri”?” 12Ei căutau să-L prindă, dar se temeau de norod. Pricepuseră că împotriva lor spusese Isus pilda aceasta. Şi L-au lăsat şi au plecat.

Our Holy Mother Melania the Younger of Rome (439)

She was born in 383 in Rome, to a very wealthy family with large estates in Italy, Africa, Spain and even Britain. She was the grand- daughter of St Melania the Elder (June 8) and a pious disciple of Christ from a young age. She was married against her will at the age of fourteen, to a relative named Apinianus. They had two children, both of whom died in early childhood. Henceforth Melania and her husband dedicated themselves entirely to God. They had both dreamed of a high wall that they would have to climb before they could pass through the narrow gate that leads to life, and soon began to take measures to dispose of their wealth. This aroused opposition from some of the Senate, who were concerned that the selling off of such huge holdings would disrupt the economy of the State itself.

With the support of the Empress, though, Melania was able to free 8000 of her slaves and give each a gift of three gold pieces to begin life as freedmen. She employed agents to help fund the establishment of churches and monasteries throughout the Empire, donated many estates to the Church, and sold many more, giving the proceeds as alms. When Rome fell to the Goths under Alaric in 410, Melania and Apinianus moved to Sicily, then to Africa, where they completed the sale of their propery, donating the proceeds to monasteries and to aiding victims of the barbarians.

In Africa Melania, now aged about thirty, took up a life of the strictest asceticism: she kept a total fast on weekdays, only eating on Saturday and Sunday; she slept two hours a night, giving the rest of the night to vigil and prayer. Her days were spent in charitable works, using the remainder of her wealth to relieve the poor and benefit the Church. After seven years in Africa, Melania, her mother and her husband left on pilgrimage to the Holy Land. There they founded a monastery on the Mount of Olives, which grew to a community of ninety nuns. Melania’s mother died in 431, then her husband and spiritual brother Apinianus ; she buried them side by side.

Save for one visit to Constantinople, Melania continued to live in reclusion in a small cave on the Mount of Olives; she became an advisor to the Empress Eudocia, who sought her expert counsel on her gifts to churches and monasteries.

Melania fell ill keeping the Vigil of Nativity in 439, and fell asleep in the Lord six days later; her last words were ‘As it has pleased the Lord, so it has come to pass.’ Her monastery was destroyed in 614 by the Persians, but her cave hermitage on the Mount of Olives is still a place of pilgrimage and veneration.

Saint Zoticus, Cherisher of the Poor and Servant of Lepers (4th c)

He was born in Rome, and as a young man was chosen by the Emperor Constantine to assist in the foundation of his new capital at Byzantium. An outbreak of leprosy in the new City became so severe that the Emperor ordered that all lepers, whatever their rank, be driven from the city or drowned in the sea. Zoticus, moved by compassion for these people, went to the Emperor and asked him for a large amount of gold to buy gems and pearls to enhance the glory of the city, ‘For, as Your Majesty knows, I am well-qualified in this field.’ The Saint then used the gold to ransom all those being led into exile or to drowning, and to establish for them a camp on the hill of Olivet on the opposite shore of the Bosphorus. There he brought the sick and provided for their care.

In 337 Constantius, an Arian heretic, took the throne upon the death of his father. Some of Zoticus’ enemies at court, seeing an opportunity, denounced Zoticus to the new Emperor, saying that he not only held subversive views, but had misappropriated public money. When he learned of these charges, Zoticus presented himself to the Emperor, finely dressed, and offered to take Constantius to see the gems and pearls that he had bought on his behalf. When they reached the hill of Olivet, Constantius was astonished to see a company of lepers coming to greet him with lighted candles, honoring and praising him and their patron Zoticus. Then the holy Zoticus said to the Emperor, ‘These are the precious stones and brilliant pearls that give luster to the crown of the heavenly Kingdom that you will inherit by their prayers. I bought them for the salvation of your soul.’

Instead of being grateful, the heartless Emperor ordered that Zoticus be tied behind wild mules and dragged until dead. The mules ran down the hill, breaking the Saint’s body upon the rocks and brush. Then, of their own accord, they returned to the top of the hill, still dragging the body, and, like Balaam’s ass (Numbers ch. 22), spoke and proclaimed that the Martyr must be buried on that hill. The astonished and repentant Emperor ordered the Martyr buried with honor, and commanded that a hospital for lepers be built there, staffed by the best physicians and caretakers.

Saint Zoticus is also called Orphanotrophos, ‘Cherisher of Orphans,’ because in later years a large orphanage was added to the leprosarium. The orphanage included a general hospital and a home for the aged. The Saint was honored throughout Byzantine history as the patron of the orphanage.

St Theophylact, Archbishop of Ochrid (ca. 1126)

He was born on the island of Euripos and, after being educated in Constantinople, became one of the clergy of the Great Church there. He was consecrated a bishop and sent, against his will, to Ochrid, where he shepherded the Church in Bulgaria for twenty-five years. An inspired theologian and orator, he has left many homilies and, most important, a commentary on the whole New Testament, which has been has been treasured by Orthodox Christians ever since. In his last years he moved to Thessalonica, where he reposed in peace.