1 John 4.20-5.21 (Epistle)

20Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?

21Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său. 1Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut iubeşte şi pe cel născut din El. 2Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. 3Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; 4pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. 5Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? 6El, Isus Hristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul. 7(Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt.) 8Şi trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturisirea lor. 9Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. 10Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. 11Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. 12Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. 13V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică. 14Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. 15Şi, dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut. 16Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela. 17Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat care nu duce la moarte. 18Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. 19Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău. 20Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. 21Copilaşilor, păziţi-vă de idoli. Amin.

Mark 15.1-15 (Gospel)

1Dimineaţa, preoţii cei mai de seamă au făcut îndată sfat cu bătrânii, cărturarii şi tot soborul. După ce au legat pe Isus, L-au dus şi L-au dat în mâinile lui Pilat. 2Pilat L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Da, sunt”, i-a răspuns Isus. 3Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau de multe lucruri. 4Pilat L-a întrebat din nou: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!” 5Isus n-a mai dat niciun răspuns, lucru care a mirat pe Pilat. 6La fiecare praznic al Paştilor, Pilat le slobozea un întemniţat pe care-l cereau ei. 7În temniţă era unul numit Baraba, închis împreună cu tovarăşii lui din pricina unui omor pe care-l săvârşiseră într-o răscoală. 8Norodul s-a suit şi a început să ceară lui Pilat să le dea ce avea obicei să le dea întotdeauna. 9Pilat le-a răspuns: „Voiţi să vă slobod pe Împăratul iudeilor?” 10Căci pricepuse că preoţii cei mai de seamă din pizmă Îl dăduseră în mâna lui. 11Dar preoţii cei mai de seamă au aţâţat norodul să ceară lui Pilat să le sloboadă mai bine pe Baraba. 12Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul iudeilor?” 13Ei au strigat din nou: „Răstigneşte-L!” 14„Dar ce rău a făcut?”, le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L!” 15Pilat a vrut să facă pe placul norodului, şi le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.

St Leo, bishop of Catania in Sicily (ca. 780)

He lived at the time of the first persecutions of the holy icons. He was born in Ravenna to a noble family, and became bishop of his native city. Soon his reputation as a true shepherd of Christ’s flock spread, and he was elected Bishop of Catania in Sicily. As is so often true even today, the city, though nominally Christian, was plagued by superstition and paganism. The holy bishop set about to turn the people away from error: by his prayers he caused a pagan temple to collapse and built a church on its site, dedicated to the Forty Maryrs of Sebaste. At that time the entire island was under the oppressive rule of a magus named Heliodorus, who used all his magical skills to oppress the people and advance himself. Though he had been taken captive by Imperial order, and condemned to death, he was always able to escape his captors by his occult skills. Saint Leo, who sought the conversion of everyone, did his best to turn the magus to Christ, but to no effect. One day Heliodorus entered the church during the Divine Liturgy, mocking the Mysteries of Christ. The Saint came out of the sanctuary and, casting his omophorion over the mocker, instantly deprived him of his demonic powers. The Prefect of Sicily ordered the magus to be burnt alive. Bishop Leo went to the stake with him, but emerged unmarked without even the smell of fire upon him, while Heliodorus was burnt to ashes.

Saint Leo’s fierceness in defense of the Faith was matched by his love and compassion for the poor and defenseless, for whom he poured himself out unceasingly with prayers, alms and visitation. By his prayers he restored sight to the blind and healed the paralyzed. After his repose, his holy relics, which exuded a fragrant myrrh, were venerated in a church that he had founded in honor of Saint Lucia.

St Bessarion the Great, wonder-worker of Egypt (466)

“An Egyptian by birth, Abba Bessarion was initiated into the angelic life by Saint Anthony the Great. He later became a disciple of Saint Macarius, the founder of Scetis (19 Jan.), and then set out to lead the life of a wanderer, borne hither and thither by Providence like a bird by the wind. All his wealth lay in the Gospel, which he always had in his hand. Living in the open air, he patiently endured all weathers, untroubled by care for a dwelling or for clothing. Fortified by the strength of the faith, he thus remained untouched by all the passions of the flesh.

“On coming to a monastery where the brethren led the common life, he would sit weeping at the gate. A brother once offered him hospitality and asked why he was distressed. ‘I cannot live under a roof, until I have regained the wealth of my house,’ he replied, meaning the heavenly inheritance lost since Adam. ‘I am afflicted, in danger of death every day, and without rest because of my huge misfortunes, which oblige me ever to travel on in order to finish my course.’

“He wandered for forty years without ever lying down to sleep, and he spent all of forty days and forty nights standing wide awake in a thorn bush. One winter’s day, he was walking through a village when he came upon a dead man. Without hesitation, he took off his own coat and covered the body. A little further on, he gave his tunic to a poor man who was shivering in the cold. An army officer, who happened to be passing, saw the naked ascetic and wanted to know who had stripped him of his clothing. ‘He did!’ replied Bessarion, holding up the Gospel Book. On another occasion, he met with a poor man and, having nothing to give him in alms, he hurried to the market in order to sell his Gospel Book. On his disciple’s asking him where the Book was, he replied cheerfully, ‘I have sold it in obedience to the words which I never cease to hear: Go, sell what you possess and give to the poor‘ (Matt. 19:21).

“Through this evangelic way of life he became a chosen vessel of Grace, and God wrought many miracles through him. One day, for example, he made sea water sweet through the sign of the Cross, to quench his disciple’s thirst. When the latter wanted to keep some for the remainder of the journey, he prevented him, saying, ‘God is here, God is everywhere!’ At another time, having stood for two weeks in prayer with hands raised to heaven, he brought about rain enough to fill a thirsty brother’s coat. Then there was the time when he stopped the sun from setting until he reached the cell of an elder whom he wished to meet; and the time when he walked across the waters of a river. Through these and many other wonders wrought by the Saint, God showed, as He did with Moses, Joshua and Elias, that He grants His servants mastery even over natural phenomena. Through the power of Christ, he raised a paralytic, drove out demons and showed himself truly to be a ‘god’ upon the earth.

“When, having reached his goal, he was at the point of regaining that dwelling in heaven which he had sought throughout his wanderings, he said to those about him, ‘The monk ought, like the cherubim, to be all eye.’

“In answer to a brother who asked what a monk living in community ought to do, he replied: ‘Keep silence and do not measure yourself.’ Indeed, this is how even in the midst of people one can obtain the grace of the great anchorites.” (Synaxarion)

Thirty-four Holy Martyrs of the Monastery of Valaam (1578)

These thirty-four venerable fathers of the Monastery of the Transfiguration at Valaam on Lake Ladoga were massacred by a party of converts to Lutheranism who besieged the monastery and attempted to make the brethren renounce the Orthodox Faith.