Romans 2.14-29 (Epistle)

14Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; 15şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. 16Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor. 17Tu, care te numeşti iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, 18care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; 19tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, 20povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; – 21tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi? 22Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? 23Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? 24Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. 25Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur. 26Dacă deci cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur? 27Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, măcar că ai slova Legii şi tăierea împrejur? 28Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne.

29Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Matthew 5.33-41 (Gospel)

33Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” 34Dar Eu vă spun: să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; 35nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. 36Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. 37Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău. 38Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” 39Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. 40Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. 41Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.

Our Holy Fathers Onuphrios the Great and Peter of Mount Athos

They lived in different times and places, but are commemorated together.

Saint Onuphrios the Great (400). “This holy ascetic had been living a whole sixty years in the desert when the monk Paphnutius visited him. His hair and beard reached down to the ground, and long hair, as white as snow, had grown all overy his body during his years of nakedness. His appearance was cadaverous, unearthly and awe-inspiring. Seeing Paphnutius, he called him by name and then recounted to him his life in the desert. His guardian angel had appeared to him and taken him to that place. He had for a long time only eaten earth, which was hard to find in the desert, and, after that, when he had survived an intensive struggle with diabolical temptations and when his heart had become utterly established in love for God, an angel had brought him bread to eat. And besides that, through God’s gracious providence, a palm tree grew up at one side of his cell, that gave good dates, and a spring of water began to flow there. ‘But especially,’ said Onuphrios, ‘my food and drink are the sweet words of God.’ To Paphnutius’ question about his receiving of Communion, the hermit answered that the angel of God brought him Communion every Saturday. On the next day, the old man told Paphnutius that it was the day of his departure from this world; then he knelt down, prayed to God and gave his spirit into God’s hands. Then Paphnutius saw a heavenly light that illumined the body of the departed saint, and heard a choir of angelic hosts. He buried Onuphrios’ body with honour and returned to his own monastery, there as a living witness to narrate to the brethren, for their edification, the wonderful life of the man of God and the greatness of God’s providence towards those who give themselves wholly to His service.” (Prologue)

The Great Horologion adds that Paphnutius intended to stay in the place where Onuphrios died, but soon the palm tree withered and the spring dried up, which Paphnutius took as a sign that he was meant to leave that place and return to live with the brethren.

Saint Peter of Mt Athos (734). He was born to a noble family in Constantinople and became a soldier. He was taken captive by the Saracens and thrown into prison in chains, in Samarra of Syria. He spent his long imprisonment praying to God to free him and send him to some deserted place where he could devote the rest of his life to ascesis and prayer. One day St Nicholas appeared to him along with St Simeon the God-receiver; when they touched his chains they melted like wax, and Peter instantly found himself outside Samarra. He set out for Rome, where he was tonsured as a monk by the Pope, then set out by ship to return home. During the voyage, the Mother of God appeared to him along with St Nicholas, and Peter heard her tell St Nicholas that she had set Mt Athos apart for Peter to live in solitude. Peter had never heard of Mt Athos, but disembarked there and settled in a cave. There he spent fifty-three years in complete solitude, praying and struggling with the harshness of the elements and the attacks of demonic powers. After he had withstood fierce temptations for awhile, an angel of God began to bring him bread every forty days. Like St Onuphrios, his humble life might have passed completely unrecorded; but by God’s providence, one year before the Saint’s death a deer-hunter found him and heard the tale of Peter’s life, which he recorded. Saint Peter reposed in peace; his relics were taken to Macedonia.