Acts 10.44-11.10 (Epistle)

44Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. 45Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. 46Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: 47„Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”

48Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei. 1Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea, au auzit că şi Neamurile au primit Cuvântul lui Dumnezeu. 2Şi, când s-a suit Petru la Ierusalim, îl mustrau cei tăiaţi împrejur 3şi ziceau: „Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei.” 4Petru a început să le spună pe rând cele întâmplate. El a zis: 5„Eram în cetatea Iope; şi, pe când mă rugam, am căzut într-o răpire sufletească şi am avut o vedenie: un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, se cobora din cer şi a venit până la mine. 6Când m-am uitat în ea, am văzut dobitoacele cu patru picioare de pe pământ, fiarele, târâtoarele şi păsările cerului. 7Şi am auzit un glas care mi-a zis: „Petre, scoală-te, taie şi mănâncă.” 8Dar eu am răspuns: „Nicidecum, Doamne, căci nimic spurcat sau necurat n-a intrat vreodată în gura mea.” 9Şi glasul mi-a zis a doua oară din cer: „Ce a curăţat Dumnezeu, să nu numeşti spurcat.” 10Lucrul acesta s-a făcut de trei ori; apoi toate au fost ridicate iarăşi în cer.

John 8.21-30 (Gospel)

21Isus le-a mai spus: „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.” 22Atunci iudeii au zis: „Doar n-o avea de gând să Se omoare, de zice: „Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni”!” 23„Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus: voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta. 24De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.” 25„Cine eşti Tu?”, I-au zis ei. Isus le-a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt. 26Am multe de zis despre voi şi de osândit în voi; dar Cel ce M-a trimis este adevărat; şi Eu, ce am auzit de la El, aceea spun lumii.” 27Ei n-au înţeles că le vorbea despre Tatăl. 28Isus deci le-a zis: „Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. 29Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” 30Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El.

St Pachomius the Great, founder of cenobitic monasticism (346)

His name in his native Coptic, Pachom, means “eagle.” He was an Egyptian pagan who entered the Roman army at a young age. While quartered at Thebes, he was amazed at the kindness of the local Christians, who brought food and drink to the soldiers. Learning who they were, he believed in Christ and vowed, once released from the army, to serve him for the rest of his life. At the end of his military service, he was baptised and became the disciple of the hermit Palamon, with whom he lived for ten years.

At a place called Tabennisis an angel appeared to him dressed in the robes of a monk and gave him a tablet on which was written a rule for a cenobitic monastery — one in which the brethren live communally rather than as hermits, something that had not been seen before among Christians. The angel commanded him to found such a monastery. Pachomius set to work, building many cells though there was no one to live there but himself and his brother John. When John questioned the unnecessary building, Pachomius only said that he was following God’s command, without saying who would live there or when.

But soon men began to assemble there, and in time so many came to be his disciples that he eventually founded nine monasteries housing thousands of monks. The rule that he gave (or had been given) for these monasteries became the model for all communal Christian monasticism thereafter. St Pachomius reposed in 346, before his great Egyptian fellow-strugglers St Anthony the Great and St Athanasius the Great.

Entertaining angels unawares: Christian believers’ simple acts of kindness toward their pagan oppressors may have seemed foolish to many, but it was such acts that opened the eyes of Pachomius to the light of Christ, and which bore incalculably great fruit: the founding of the monastic life which is still the backbone of Christ’s Church.

Our Father among the Saints Achillius, Bishop of Larissa (330)

He was born in Cappadocia, and was one of the 318 God-bearing Fathers who attended the First Ecumenical Council. At the council, Achillius took up a stone and said to the Arians, ‘If Christ is a creature of God, as you say, tell oil to flow from this stone.’ When the heretics kept silent, Achilleus went on, ‘And if the Son of God is equal to the Father, as we believe, let oil flow from this stone,’ at which oil flowed out. Returning to Larissa, the holy bishop cast down many pagan temples, built many churches, cast out many demons, and reposed in peace.