Matthew 21.18-43 (Gospel, Bridegroom)

18Dimineaţa, pe când Se întorcea în cetate, I-a fost foame. 19A văzut un smochin lângă drum şi S-a apropiat de el; dar n-a găsit decât frunze, şi i-a zis: „De acum încolo, în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi îndată smochinul s-a uscat. 20Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” 21Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face. 22Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” 23Isus S-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” 24Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. 25Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” 26Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.” 27Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri. 28Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” 29„Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. 30S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus. 31Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. 32Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi curvele l-au crezut: şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit, în urmă, ca să-l credeţi. 33Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. 34Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. 35Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. 36A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. 37La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” 38Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” 39Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. 40Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” 41Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” 42Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri”? 43De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.

Ezekiel 1.1-20 (6th Hour)

1În al treizecilea an, în a cincea zi a lunii a patra, pe când eram între prinşii de război de la râul Chebar, s-au deschis cerurile şi am avut vedenii dumnezeieşti. 2În a cincea zi a lunii – era în anul al cincilea al robiei împăratului Ioiachin – 3cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, fiul lui Buzi, preotul, în ţara haldeilor, lângă râul Chebar; şi acolo a venit mâna Domnului peste el. 4M-am uitat şi iată că a venit de la miazănoapte un vânt năprasnic, un nor gros şi un snop de foc care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului. 5Tot în mijloc se mai vedeau patru făpturi vii a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. 6Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. 7Picioarele lor erau drepte, şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. 8Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om; şi toate patru aveau feţe şi aripi. 9Aripile lor erau prinse una de alta. Şi când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. 10Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou; iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. 11Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. 12Fiecare mergea drept înainte, şi anume încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau; iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte. 13În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi care ardeau; şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare, şi din el ieşeau fulgere. 14Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul. 15Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. 16Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de crisolit, şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. 17Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. 18Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare, şi pe obezile lor cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur. 19Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele; şi când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roţile. 20Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul; şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi.

Exodus 1.1-20 (Vespers)

1Iată numele fiilor lui Israel, intraţi în Egipt; au intrat cu Iacov fiecare cu familia lui: 2Ruben, Simeon, Levi, Iuda, 3Isahar, Zabulon, Beniamin, 4Dan, Neftali, Gad şi Aşer. 5Sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau şaptezeci de toate. Iosif era atunci în Egipt. 6Iosif a murit, şi toţi fraţii lui, şi toată vârsta aceea de oameni. 7Fiii lui Israel s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei. 8Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat care nu cunoscuse pe Iosif. 9El a zis poporului său: „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. 10Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară.” 11Şi au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetăţile Pitom şi Ramses, ca să slujească de hambare lui faraon. 12Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel. 13Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. 14Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp, şi în toate muncile acestea, pe care-i sileau să le facă, erau fără niciun pic de milă. 15Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra, şi cealaltă Pua, 16şi le-a zis: „Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să trăiască.” 17Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut ce le poruncise împăratul Egiptului: ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască. 18Împăratul Egiptului a chemat pe moaşe şi le-a zis: „Pentru ce aţi făcut lucrul acesta şi aţi lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască?” 19Moaşele au răspuns lui faraon: „Pentru că femeile evreilor nu sunt ca egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei.” 20Dumnezeu a făcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la număr.

Job 1.1-12 (Vespers)

1Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău. 2I s-au născut şapte fii şi trei fete. 3Avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgăriţe şi un foarte mare număr de slujitori. Şi omul acesta era cel mai cu vază din toţi locuitorii Răsăritului. 4Fiii săi se duceau unii la alţii şi dădeau, rând pe rând, câte un ospăţ. Şi pofteau şi pe cele trei surori ale lor să mănânce şi să bea împreună cu ei. 5Şi, după ce treceau zilele de ospăţ, Iov chema şi sfinţea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineaţă şi aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov: „Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor.” Aşa avea Iov obicei să facă. 6Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. 7Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Şi Satana a răspuns Domnului: „De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.” 8Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” 9Şi Satana a răspuns Domnului: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? 10Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara. 11Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.” 12Domnul a zis Satanei: „Iată, îţi dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna.” Şi Satana a plecat dinaintea Domnului.

Matthew 24.3-35 (Gospel, Presanctified)

3El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” 4Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. 5Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi. 6Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. 7Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. 8Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. 9Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. 10Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. 11Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. 12Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. 13Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. 14Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. 15De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! – 16atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; 17cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; 18şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. 19Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! 20Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. 21Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. 22Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. 23Atunci dacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo”, să nu-l credeţi. 24Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. 25Iată că v-am spus mai dinainte. 26Deci dacă vă vor zice: „Iată-L în pustiu”, să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi. 27Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. 28Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. 29Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” 30Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. 31El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. 32De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. 33Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. 34Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri. 35Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

Hieromartyr Artemon, presbyter of Laodicea in Syria (303)

At the time of Diocletian’s persecutions, he was a very old man, having served as a reader for sixteen years, then a deacon for twenty-eight years, and finally as a priest for thirty years, for a total of seventy-four years. The pagan judge put him in the Temple of Aesculapius, where large snakes were kept and worshiped as gods. Though the judge meant for Artemon to be attacked by the snakes, the holy priest immobilized them with the sign of the Cross, brought them out of the temple and, in front of the pagan priests, breathed on the snakes, which died instantly. The chief priest, Vitalis, fell to his knees and cried ‘Great is the Christian God!’ Artemon baptised him along with several of his friends.

The unrepentant judge then condemned Artemon to be thrown into burning pitch, but the judge himself was thrown off his horse into the pitch and died. After this, Artemon went free for a time and spent his time teaching the Faith to his people (“accompanied always by two tame deer,” says St Nikolia Velimirovic!). But he was arrested again and beheaded in the year 303.

St Martin the Confessor, pope of Rome (655)

“Martin became Pope on July 5th, 649, at the time of a furious quarrel between the Orthodox and the Monothelite heretics. Constans the Second, Heraclius’ grandson, was on the throne at the time, and Paul was Patriarch of Constantinople. To restore peace in the Church, the Emperor himself wrote a dogmatic decree, the Typos, which leaned heavily towards heresy. Pope Martin summoned a Council of 105 bishops, at which the Emperor’s statement was condemned. At the same time, the Pope wrote a letter to Patriarch Paul, begging him to uphold the purity of the Orthodox faith and to counsel the Emperor to reject the theories of the heretics. This letter infuriated both the Patriarch and the Emperor. The Emperor sent one of his generals, Olympius, to take the Pope to Constantinople in bonds. The general did not dare to bind the Pope with his own hands, but instructed one of his soldiers to kill him with the sword in church. But, when the soldier entered the church with his sword concealed, he was instantly blinded. So, by the providence of God, Martin escaped death. At that time, the Saracens fell upon Sicily, and Olympius went off there, where he died. Then, by the intrigues of the heretic Patriarch Paul, the Emperor sent a second general, Theodore, to bind and take the Pope on the charge that he, the Pope, was in collusion with the Saracens and that he did not reverence the most holy Mother of God. [!!] When the general arrived in Rome and read the accusation against the Pope, he replied that it was a libel; that he had no contact of any sort with the Saracens, the opponents of Christianity, ‘and whoever does not confess the most holy Mother of God and do her reverence, let him be damned in this age and in that which is to come.’ But this did not affect the general’s decision. The Pope was bound and taken to Constantinople, where he lay long in prison in great sickness, tortured by both anxiety and hunger, until he was finally sentenced to exile in Cherson, where he lived for two years before his death. He gave his soul into the hands of the Lord, for whom he had suffered so greatly, in 655. The evil Patriarch, Paul,died two years before him and, when the Emperor visited him on his deathbed, he smote his head against the wall, confessing with tears that he had greatly sinned against Pope Martin and asking the Emperor to set Martin free.’ (Prologue)

In some menaia he is commemorated on April 14.