2 Peter 2.9-22 (Epistle)

9înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: 10mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea. Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, 11pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc înaintea Domnului nicio judecată batjocoritoare împotriva lor. 12Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăşi stricăciunea lor 13şi îşi vor lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor. Fericirea lor este să trăiască în plăceri ziua în amiaza mare. Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste, când ospătează împreună cu voi. 14Le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi! 15După ce au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit şi au urmat calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit plata fărădelegii. 16Dar a fost mustrat aspru pentru călcarea lui de lege: o măgăriţă necuvântătoare, care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei prorocului. 17Oamenii aceştia sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori alungaţi de furtună; lor le este păstrată negura întunericului. 18Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrânări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. 19Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. 20În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. 21Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată.

22Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.”

Mark 13.14-23 (Gospel)

14Când veţi vedea „urâciunea pustiirii” stând acolo unde nu se cade să fie – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi. 15Cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare şi să nu intre în casă ca să-şi ia ceva din ea. 16Şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. 17Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! 18Rugaţi-vă ca lucrurile acestea să nu se întâmple iarna. 19Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată. 20Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi. 21Dacă vă va zice cineva atunci: „Iată, Hristosul este aici” sau: „Iată-L acolo”, să nu-l credeţi. 22Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. 23Păziţi-vă, iată că vi le-am spus toate dinainte.

Hieromartyr Haralambos (Charalampus), bishop of Magnesia (202)

“This great saint was bishop in Magnesia, and suffered for Christ at the age of 113. When a violent persecution broke out under the Emperor Septimus Severus, the aged Charalampus did not hide from his persecutors, but freely and openly preached the Christian faith. He endured all tortures as though not in the body, and when they flayed the living flesh from him, the godly saint said to the Emperor’s soldiers: ‘Thank you, my brethren, for scraping off the old body and renewing my soul for new and eternal life.’ He performed many wonders and brought many to the Faith. Even the Emperor’s daughter, Gallina, repudiated the paganism of her father and became a Christian. Condemned to death and led to the place of execution, St Charalampus raised his arms to heaven and prayed for all men, that God would give them bodily health and salvation of soul, and that He would grant them the fruits of the earth in abundance: ‘Lord, Thou knowest that men are flesh and blood; forgive them their sins and pour out Thy blessing on all.’ After praying thus, the saintly elder gave his soul to God before the executioner had laid his sword to his neck. He suffered in 202. Gallina took his body and buried it.” (Prologue)

The Great Horologion puts his age at 103.

St Scholastica of Italy, sister of St Benedict (543)

She was the twin sister of St Benedict, patriarch of monasticism in the West (March 14), and his constant fellow-laborer in the vineyard of Christ. They lived in neighboring monasteries; though they loved one another dearly, they met only once a year, spending the day in prayer and spiritual conversation, then parting after sharing a simple meal. At their meeting in 543, she prevailed on her brother (and the monk who accompanied him) to break his own monastic rule and stay with her in vigil through the night. Three days later, as Benedict looked out his cell window, he saw his sister’s soul in the form of a dove ascending to heaven.

Recommended: The Holy Twins: Benedict and Scholastica, a beautifully illustrated children’s book about the two Saints; by Kathleen Norris, illustrated by Tomie dePaola.

Our Venerable Father Prochorus of the Kiev Caves (1107)

“A wonder-worker of the Monastery of the Caves in Kiev, he was named the Orach-eater because the whole time he lived in the monastery, he never tasted bread but fed himself on orach [a kind of wild spinach] prepared according to his own particular method as a sort of bread. When he gave someone some of this bread with his blessing, it was as sweet as honey, but if someone stole some, it was as bitter as wormwood.

“At one time, when there was a dearth of salt in Russia, Prochorus distributed ashes to the people for salt. The ashes that he distributed with his blessing became salt; ashes, however, that anyone took for himself remained ordinary ashes. Prince Svyatopolk ordered that all the ashes from Prochorus’ cell be brought to the court without his permission, let alone his blessing. When the ashes were brought there, it was obvious to everyone that they were ashes and not salt. Then Prochorus told all the people who came to him for salt to go to the prince’s court, and, when the prince threw the ashes away, to take them and use them as salt. This they did, and the ashes again became salt. The prince himself, learning of this, was filled with a deep respect and love for him and, when Prochorus died in 1107, placed him with his own hands in a grave near the great Russian saints, Antony and Theodosius.” (Prologue).