Exodus 15.22-16.1 (Vespers)

22Moise a pornit pe Israel de la Marea Roşie. Au apucat înspre pustiul Şur; şi, după trei zile de mers în pustiu, n-au găsit apă. 23Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara. 24Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: „Ce avem să bem?” 25Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci, şi acolo l-a pus la încercare. 26El a zis: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă.”

27Au ajuns la Elim, unde erau douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Şi au tăbărât acolo, lângă apă. 1Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim; şi au ajuns în pustiul Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului.

Proverbs 3.11-18 (Vespers)

11Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui. 12Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte! 13Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere! 14Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului, şi venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul; 15ea este mai de preţ decât mărgăritarele, şi toate comorile tale nu se pot asemui cu ea. 16În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie şi slavă. 17Căile ei sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice. 18Ea este un pom de viaţă pentru cei ce o apucă, şi cei ce o au sunt fericiţi.

Isaiah 60.11-16 (Vespers)

11Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii lor cu alaiul lor. 12Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri, şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite. 13Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul Sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. 14Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta, şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi „Cetatea Domnului”, „Sionul Sfântului lui Israel”. 15De unde erai părăsită şi urâtă, şi nimeni nu trecea prin tine, te voi face o podoabă veşnică, o pricină de bucurie pentru oameni din neam în neam. 16Vei suge laptele neamurilor, vei suge ţâţa împăraţilor; şi vei şti astfel că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov.

John 12.28-36 (Matins Gospel)

28Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi!” 29Norodul care stătea acolo şi care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El!” 30Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. 31Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. 32Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” – 33Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară. – 34Norodul I-a răspuns: „Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; cum, dar, zici Tu că „Fiul omului trebuie să fie înălţat”? Cine este acest Fiu al omului?” 35Isus le-a zis: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. 36Câtă vreme aveţi Lumina printre voi, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai luminii.” Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei.

1 Corinthians 1.18-24 (Epistle, Elevation)

18Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. 19Căci este scris: „Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.” 20Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? 21Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii. 22Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi grecii caută înţelepciune; 23dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; 24dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

2 Corinthians 6.16-7.1 (Epistle)

16Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” 17De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.

18Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” 1Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.

John 19.6-11, 13-20, 25-28, 30-35 (Gospel, Elevation)

6Când L-au zărit preoţii cei mai de seamă şi aprozii, au început să strige: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L”, le-a zis Pilat, „căci eu nu găsesc nicio vină în El.” 7Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.” 8Când a auzit Pilat aceste cuvinte, i-a fost şi mai mare frică. 9A intrat iarăşi în odaia de judecată şi a zis lui Isus: „De unde eşti Tu?” Dar Isus nu i-a dat niciun răspuns. 10Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul?” 11„N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Isus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” 13Când a auzit Pilat aceste vorbe, a scos pe Isus afară; şi a şezut pe scaunul de judecător, în locul numit „Pardosit cu pietre”, iar evreieşte: „Gabata.” 14Era ziua Pregătirii Paştilor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat a zis iudeilor: „Iată Împăratul vostru!” 15Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe „Împăratul vostru”?”, le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!” 16Atunci L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească. 17Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota”. 18Acolo a fost răstignit; şi împreună cu El au fost răstigniţi alţi doi, unul de o parte, şi altul de alta, iar Isus la mijloc. 19Pilat a scris o însemnare pe care a pus-o deasupra crucii, şi era scris: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor.” 20Mulţi din iudei au citit această însemnare, pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate: era scrisă în evreieşte, latineşte şi greceşte. 25Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Clopa, şi Maria Magdalena. 26Când a văzut Isus pe mama Sa, şi lângă ea pe ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” 27Apoi, a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă. 28După aceea Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete.” 30Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul. 31De frică să nu rămână trupurile pe cruce în timpul Sabatului – căci era ziua Pregătirii, şi ziua aceea de Sabat era o zi mare – iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce. 32Ostaşii au venit deci şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt care fusese răstignit împreună cu El. 33Când au venit la Isus şi au văzut că murise, nu I-au zdrobit fluierele picioarelor; 34ci unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. 35Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut: mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi.

Matthew 15.21-28 (Gospel)

21Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. 22Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.” 23El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” 24Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” 25Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” 26Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” 27„Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” 28Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

The Universal Exaltation of the Precious and Life-giving Cross

“Saint Helen, the mother of Saint Constantine the Great, when she was already advanced in years, undertook, in her great piety, the hardships of a journey to Jerusalem in search of the Cross, about the year 325. A temple to Aphrodite had been raised up by the Emperor Hadrian upon Golgotha, to defile and cover with oblivion the place where the saving Passion had been suffered. The venerable Helen had the statue of Aphrodite destroyed, and the earth removed, revealing the Tomb of our Lord, and three crosses. Of these, it was believed that one must be that of our Lord, the other two of the thieves crucified with Him; but Saint Helen was at a loss which one might be the Wood of our salvation. At the inspiration of Saint Macarius, Archbishop of Jerusalem, a lady of Jerusalem, who was already at the point of death from a certain disease, was brought to touch the crosses, and as soon as she came near to the Cross of our Lord, she was made perfectly whole. Consequently, the precious Cross was lifed on high by Archbishop Macarius of Jerusalem; as he stood on the ambo, and when the people beheld it, they cried out, “Lord, have mercy.” It should be noted that after its discovery, a portion of the venerable Cross was taken to Constantinople as a blessing. The rest was left in Jerusalem in the magnificent church built by Saint Helen, until the year 614. At that time, the Persians plundered Palestine and took the Cross to their own country (See Jan. 22, Saint Anastasius the Persian). Later, in the year 628, Emperor Heraclius set out on a military campaign, retrieved the Cross, and after bringing it to Constantinople, himself escorted it back to Jerusalem, where he restored it to its place.” (Great Horologion) A fast is kept today, whatever the day of the week.

St Placilla the Empress (385 or 386)

She was the wife of the Emperor Theodosius the Great, and the mother of two Emperors, Arcadius and Honorius. Despite her lofty station, she devoted herself to visiting the poor and to caring personally for the sick. She often worked in the kitchens of various hospices in Constantinople, taking on tasks unexpected of anyone of patrician rank, let alone the Empress herself. To fulfil these missions, she often traveled unescorted through the poorest parts of the City. When others tried to caution or dissuade her, she answered that this was her way of giving thanks for all that God had given her. “Throughout her life, Saint Placilla served God in chastity, meekness, charity and prayer, and departed in peace to eternal life in 386 (or 385), having brought to those who encountered her a pledge of the Resurrection and of endless joy.” (Synaxarion)

Holy New Martyr Macarius of Thessalonica (1527)

“A disciple of Patriarch Niphon at the time that the latter was labouring in the asceticism of silence at Vatopedi, Macarius longed for martyrdom for the sake of Christ, and begged St Niphon’s blessing to seek it. The discerning Patriarch, perceiving that this was God’s will, blessed him for the way of martyrdom. Macarius went to Salonica and, in the midst of a crowd of Turks, began to speak of Christ as the one, true God. The Turks seized him and threw him into prison. When he was brought to trial, Macarius cried out to the Turks: ‘Oh, that you would come to know the truth and be baptised in the name of the Father, the Son and the Holy Spirit!’ The Turks beheaded him in 1527. At that moment, Niphon saw this in his spirit at Vatopedi, and told a monk of Macarius’s death by martyrdom, saying: ‘Know, my child, that your brother Macarius has today died a martyr, and is borne to heaven, triumphing and rejoicing in the Lord. May we be worthy of blessing by his prayers!’ (From the Athonite Patrology).” (Prologue)