2 Corinthians 12.20-13.2 (Epistle)

20Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc, şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfe, îngâmfări, tulburări.

21Mă tem ca, la venirea mea la voi, să nu mă smerească din nou Dumnezeul meu cu privire la voi şi să trebuiască să plâng pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia, curvia şi spurcăciunile pe care le-au făcut. 1Vin la voi pentru a treia oară. „Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.” 2Cum am spus, când am fost de faţă a doua oară, tot aşa şi azi, când nu sunt de faţă, spun iarăşi mai dinainte celor ce au păcătuit mai înainte şi tuturor celorlalţi că, dacă mă voi întoarce la voi, n-am să cruţ deloc;

Mark 4.24-34 (Gospel)

24El le-a mai zis: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. 25Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are.” 26El a mai zis: „Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; 27fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. 28Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; 29şi când este copt rodul, pune îndată secera în el, pentru că a venit secerişul.” 30El a mai zis: „Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa? 31Se aseamănă cu un grăunte de muştar care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate seminţele de pe pământ; 32dar, după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate zarzavaturile şi face ramuri mari, aşa că păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.” 33Isus le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-l priceapă. 34Nu le vorbea deloc fără pildă; dar, când era singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile.

Martyr Andrew Strateletes and 2,593 soldiers with him in Cilicia (ca. 289)

“He was an officer, a tribune, in the Roman army in the time of the Emperor Maximian. A Syrian by birth, he served in his native land. When the Persians attacked the imperial Roman army, this Andrew was entrusted with the command in the battle against the enemy — whence his title: commander, strateletes. A secret Christian, although as yet unbaptised, Andrew commended himself to the living God, and, taking only the cream of the army, went to war. Before the battle, he told his soldiers that, if they all called upon the aid of the one, true God, Christ the Lord, their enemies would become as dust scattered before them. All the soldiers, fired with enthusiasm by Andrew and his faith, invoked Christ’s aid and attacked. The Persian army was utterly routed. When the victorious Andrew returned to Antioch, some jealous men denounced him as a Christian and the imperial governor summoned him for trial. Andrew openly proclaimed his steadfast faith in Christ. After harsh torture, the governor threw Andrew into prison and wrote to the Emperor in Rome. Knowing Andrew’s popularity among the people and in the army, the Emperor ordered the governor to set Andrew free, but to seek another occasion and another excuse (not his faith) to kill him. By God’s revelation, Andrew came to know of this imperial command, and, taking his faithful soldiers (2,593 in all) with him, went off to Tarsus in Cilicia, where they were all baptised by the bishop, Peter. Persecuted here also by imperial might, Andrew and his companions withdrew deep into the Armenian mountain of Tavros. There in a ravine, while they were at prayer, the Roman army came upon them and beheaded them all. Not one of them would recant, all being determined on death by martyrdom for Christ. On the spot where a stream of the martyrs’ blood flowed down, a spring of healing water sprang forth, healing from every disease. The bishop, Peter, came secretly with his people and buried the martyrs’ bodies in that same place. They all suffered with honour at the end of the third century and were crowned with wreaths of eternal glory, entering into the Kingdom of Christ our God.” (Prologue)