Luke 24.12-35 (5th Matins Gospel)

12Dar Petru s-a sculat şi a dat fuga la mormânt. S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, dar n-a văzut decât fâşiile de pânză care stăteau pe pământ; apoi a plecat acasă, mirat de cele întâmplate. 13În aceeaşi zi, iată, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o depărtare de şaizeci de stadii de Ierusalim; 14şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase. 15Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat şi mergea pe drum împreună cu ei. 16Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. 17El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Şi ei s-au oprit, uitându-se trişti. 18Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?” 19„Ce?”, le-a zis El. Şi ei I-au răspuns: „Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod. 20Cum preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la moarte şi L-au răstignit? 21Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri. 22Ba încă nişte femei de ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, 23nu I-au găsit trupul şi au venit şi au spus că ar fi văzut şi o vedenie de îngeri care ziceau că El este viu. 24Unii din cei ce erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” 25Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii! 26Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” 27Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. 28Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea să meargă mai departe. 29Dar ei au stăruit de El şi au zis: „Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.” Şi a intrat să rămână cu ei. 30Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o. 31Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. 32Şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” 33S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc 34şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon.” 35Şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au cunoscut la frângerea pâinii.

Ephesians 6.10-17 (Epistle)

10Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. 11Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. 12Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. 13De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. 14Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, 15având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. 16Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. 17Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Galatians 5.22-6.2 (Epistle, St Alexander)

22Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. 25Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

26Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii. 1Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. 2Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos.

Luke 12.16-21 (Gospel)

16Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult. 17Şi el se gândea în sine şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.” 18„Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele; 19şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!” 20Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” 21Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”

Matthew 11.27-30 (Gospel, St Alexander)

27„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. 28Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. 29Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

30Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”

St Alexander Nevsky (1263)

“Nevsky” means “of the Neva (River).” This holy prince guided Russia through one of the most fragile and difficult periods of its history. Most of the nation was crushed beneath the 200-year domination of the Tatars, who burned Kiev and established their central territory (known as the Golden Horde) there. At the same time, Teutonic and Swedish Christian invaders sought to conquer from the West, and Pope Innocent IV of Rome was seeking, by conversion or conquest, to pervert the Orthodox faith of the Russian people. At the same time, constant warfare among petty Russian lords made unified work on behalf of the people almost impossible. In this harsh climate, Prince Alexander of Novgorod shone as that rare thing: a truly Christian ruler. In time of famine he opened his treasury to all who were in need. Several times he traveled to the Golden Horde, and even to Mongolia, to plead on behalf of his people for relief from Tatar taxation and oppression. Soon after he became prince of Novgorod in 1236, his kingdom was attacked by the forces of Sweden and Lithuania along with the Teutonic Knights, a semi-monastic military order pledged to force the Slavic and Baltic peoples to accept Roman Catholicism. In 1240, the night before his small army was to face the much more powerful invaders, Saint Alexander was granted a vision: Saints Boris and Gleb appeared in a boat on the Neva River, urging angelic oarsmen to hurry to the aid of “Alexander their kinsman.” Encouraged, Alexander and his small force crushed their adversaries in battle. When he was summoned for the first time to pay homage to the Khan, he went as if to his own death, for the Khan required his subjects to submit to pagan rites or die, and the prince knew that he would never betray the Faith of Christ. Before the Khan, he said “My liege, I do homage in that God has granted you sovereignty, but I am unable to worship idols because I am a Christian and adore the one and only God in three Persons, the Maker of heaven and earth.” The Khan, knowing of his valor and impressed by his integrity, received him as an honored guest. In another visit to the Golden Horde, the prince averted a Tatar invasion in retribution for an uprising by another prince, dug deeply into his treasury to ransom prisoners, and was given rule over all of Russia. Threats from the West continued. Prince Alexander firmly opposed the missionaries sent into his realms by Pope Innocent IV of Rome; in response the Pope launched what the Synaxarion calls a “veritable Crusade” against the Prince. In 1256 an alliance of Swedes, Danes, Finns and Teutonic Knights attempted to take Novgorod, but were again repulsed by Alexander, who for a time occupied Finland. In 1260, the holy Prince made a final journey to appeal to the Tatars, who had increased the tribute levied on the Russian people, and were carrying those unable to pay into slavery. Having obtained a reduction of tribute and relief for his people, he headed home but, on the journey home, exhausted and ill from his labors, he gave up his soul to God in 1263, having served his people without rest until the end. On his deathbed he received the monastic Great Schema and the new name Alexis. “Many miracles and apparitions have taken place at his tomb, especially on the eves of the great Russian victories over the Tatars in 1380, 1552 and 1572. The sanctity of the holy Prince was formally recognized by the Church in 1380, when his incorrupt relics were uncovered. In the eighteenth century, Peter the Great proclaimed Saint Alexander Nevsky Protector of the Russian people.” (Synaxarion)

Our Holy Father Amphilocus, Bishop of Iconium (395)

“A fellow-countryman and friend of St Basil the Great and other great saints of the fourth century, Amphilochius early forsook the bustle of the world and withdrew to a cave where, as a solitary, he lived in asceticism for forty years. The episcopal throne in Iconium then fell empty, and Amphilochius was chosen in a wonderful way and consecrated as Bishop of Iconium. He was a marvellous shepherd and a great defender of the purity of the Orthodox faith, and took part in the Second Ecumenical Council in 381. He fought zealously against Macedonius, and against the Arians and the Eunomians. He personally begged Theodosius the Great to drive the Arians out of every city in the Empire, but the Emperor did not comply with his request. After a few days, Amphilochius came before the Emperor again. When the bishop was taken into the presence-chamber, the Emperor was sitting on his throne with his son Arcadius, whom he had taken as co-Emperor, sitting at his right hand. Entering the room, Amphilochius did reverence to Theodosius, but ignored Arcadius as though he were not there. Infuriated by this, the Emperor Theodosius commanded that Amphilochius be instantly driven from court. The saint then said to the Emperor: ‘Do you see, 0 Emperor, how you do not tolerate a slight paid to your son? In the same way, God the Father does not tolerate dishonour paid to His Son, turning with loathing from those who blaspheme against Him, and being angered at that accursed Arian heresy.’ Hearing this, the Emperor understood the reason for Amphilochius’s seeming disrespect towards his son, and marvelled at his wisdom and daring. Among many other works, Amphilochius wrote several books on the Faith. He entered into rest in 395 in great old age, and went to immortal life.” (Prologue)

Saint Amphilocus was a kinsman of St Gregory the Theologian: his father’s sister Nonna (August 5) was St Gregory’s mother. Amphilocus himself was a lifelong friend of all three of the great Cappadocian Fathers: Sts Basil, Gregory the Theologian and Gregory of Nyssa.

St Columban, Abbot of Luxeuil (615)

Born in Ireland around 540, he joined the great monastic movement that flowered in Ireland following the missionary work of St Patrick and his disciples. After spending some years in Irish monasteries, he made pilgrimage to Gaul with twelve other monks, planning to preach the Gospel wherever they were led. The king of Burgundy, learning of their holiness, gave them land, where in time three large monasteries were founded with St Columban as their spiritual Father. Here the Saint established the rule that became normal for many monasteries in the West: in addition to its severe penitential disciplines, it included provision for some monks to be in prayer at every hour of the day and night — laus perennis (unceasing praise), as it was called. (This practice was also adopted by the Monastery of the Unsleeping Ones (Akoimetoi) in Constantinople). Eventually, political strife in Gaul led to the expulsion of the Irish monks, and Columban made his way to Italy through Germany, proclaiming the Gospel, instructing his spiritual children by letter, and battling against Arianism, which flourished throughout the Germanic lands. He settled in a monastery in the Appenines, where he reposed in peace in 615.