John 10.1-9 (Matins Gospel, St Tikhon)

1Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. 2Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor. 3Portarul îi deschide, şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume, şi le scoate afară din staul. 4După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. 5Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor.” 6Isus le-a spus această pildă, dar ei n-au înţeles despre ce le vorbea. 7Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Uşa oilor. 8Toţi cei ce au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. 9Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune.

Isaiah 48.17-49.4 (6th Hour)

17Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, te învăţ ce este de folos şi te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi! 18O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta, ca valurile mării. 19Sămânţa ta ar fi fost ca nisipul, şi roadele pântecelui tău, ca boabele de nisip; numele tău n-ar fi fost şters şi nimicit înaintea Mea. 20Ieşiţi din Babilon, fugiţi din mijlocul haldeilor! Vestiţi, trâmbiţaţi cu glas de veselie, daţi de ştire până la capătul pământului, spuneţi: „Domnul a răscumpărat pe robul Său, Iacov!” 21Şi nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce: ci va face să curgă pentru ei apă din stâncă, va despica stânca, şi va curge apa.

22Cei răi n-au pace, zice Domnul. 1Ascultaţi-Mă, ostroave! Luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat din sânul mamei şi M-a numit de la ieşirea din pântecele mamei. 2Mi-a făcut gura ca o sabie ascuţită, M-a acoperit cu umbra mâinii Lui; şi M-a făcut o săgeată ascuţită, M-a ascuns în tolba Lui cu săgeţi. 3„Şi mi-a zis: „Israele, tu eşti robul Meu în care Mă voi slăvi.” 4Şi eu mă gândeam: „Degeaba am muncit, în zadar şi fără folos mi-am istovit puterea. Dar dreptul meu este la Domnul, şi răsplata mea, la Dumnezeul meu.

Genesis 27.1-41 (Vespers)

1Isaac îmbătrânise, şi ochii îi slăbiseră, aşa că nu mai vedea. Atunci a chemat pe Esau, fiul lui cel mai mare, şi i-a zis: „Fiule!” „Iată-mă”, i-a răspuns el. 2Isaac a zis: „Iată, am îmbătrânit şi nu ştiu ziua morţii mele. 3Acum, dar, te rog, ia-ţi armele, tolba şi arcul, du-te la câmp şi adu-mi vânat. 4Fă-mi o mâncare, cum îmi place mie, şi adu-mi s-o mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a muri.” 5Rebeca a ascultat ce spunea Isaac fiului său, Esau. Şi Esau s-a dus la câmp, ca să prindă vânatul şi să-l aducă. 6Apoi Rebeca a zis fiului său Iacov: „Iată, am auzit pe tatăl tău vorbind astfel fratelui tău, Esau: 7„Adu-mi vânat şi fă-mi o mâncare ca să mănânc; şi te voi binecuvânta înaintea Domnului, înainte de moartea mea.” 8Acum, fiule, ascultă sfatul meu şi fă ce îţi poruncesc. 9Du-te de ia-mi din turmă doi iezi buni, ca să fac din ei tatălui tău o mâncare gustoasă cum îi place; 10tu ai s-o duci tatălui tău s-o mănânce, ca să te binecuvânteze înainte de moartea lui.” 11Iacov a răspuns mamei sale: „Iată, fratele meu, Esau, este păros, iar eu n-am păr deloc. 12Poate că tatăl meu mă va pipăi şi voi trece drept mincinos înaintea lui şi, în loc de binecuvântare, voi face să vină peste mine blestemul.” 13Mama sa i-a zis: „Blestemul acesta, fiule, să cadă peste mine! Ascultă numai sfatul meu şi du-te de adu-mi-i.” 14Iacov s-a dus de i-a luat şi i-a adus mamei sale, care a făcut o mâncare cum îi plăcea tatălui său. 15În urmă, Rebeca a luat hainele cele bune ale lui Esau, fiul ei cel mai mare, care se găseau acasă, şi le-a pus pe Iacov, fiul ei cel mai tânăr. 16I-a acoperit cu pielea iezilor mâinile şi gâtul care erau fără păr. 17Şi a dat în mâna fiului său Iacov mâncarea gustoasă şi pâinea pe care le pregătise. 18El a venit la tatăl său şi a zis: „Tată!” „Iată-mă”, a zis Isaac. „Cine eşti tu, fiule?” 19Iacov a răspuns tatălui său: „Eu sunt Esau, fiul tău cel mai mare; am făcut ce mi-ai spus. Scoală-te, rogu-te, şezi de mănâncă din vânatul meu, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău!” 20Isaac a zis fiului său: „Cum l-ai şi găsit, fiule?” Şi Iacov a răspuns: „Domnul Dumnezeul tău, mi l-a scos înainte.” 21Isaac a zis lui Iacov: „Apropie-te, dar, să te pipăi, fiule, ca să ştiu dacă eşti cu adevărat fiul meu Esau sau nu.” 22Iacov s-a apropiat de tatăl său, Isaac, care l-a pipăit şi a zis: „Glasul este glasul lui Iacov, dar mâinile sunt mâinile lui Esau.” 23Nu l-a cunoscut, pentru că mâinile îi erau păroase, ca mâinile fratelui său, Esau; şi l-a binecuvântat. 24Isaac a zis: „Tu eşti deci fiul meu Esau?” Şi Iacov a răspuns: „Eu sunt.” 25Isaac a zis: „Adu-mi să mănânc din vânatul fiului meu, ca sufletul meu să te binecuvânteze.” Iacov i-a adus, şi el a mâncat; i-a adus şi vin şi a băut. 26Atunci tatăl său, Isaac, i-a zis: „Apropie-te, dar, şi sărută-mă, fiule.” 27Iacov s-a apropiat şi l-a sărutat. Isaac a simţit mirosul hainelor lui; apoi l-a binecuvântat şi a zis: „Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unui câmp pe care l-a binecuvântat Domnul. 28Să-ţi dea Dumnezeu rouă din cer şi grăsimea pământului, grâu şi vin din belşug! 29Să-ţi fie supuse noroade, şi neamuri să se închine înaintea ta! Să fii stăpânul fraţilor tăi, şi fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fie oricine te va blestema şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.” 30Isaac sfârşise de binecuvântat pe Iacov şi abia plecase Iacov de la tatăl său Isaac, când fratele său, Esau, s-a întors de la vânătoare. 31A făcut şi el o mâncare gustoasă, pe care a adus-o tatălui său. Şi a zis tatălui său: „Tată, scoală-te şi mănâncă din vânatul fiului tău, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău!” 32Tatăl său, Isaac, i-a zis: „Cine eşti tu?” Şi el a răspuns: „Eu sunt fiul tău cel mai mare, Esau.” 33Isaac s-a înspăimântat foarte tare şi a zis: „Cine este atunci cel ce a prins vânat şi mi l-a adus? Eu am mâncat din toate, înainte de a veni tu, şi l-am binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat.” 34Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a scos mari ţipete, pline de amărăciune, şi a zis tatălui său: „Binecuvântă-mă şi pe mine, tată!” 35Isaac a zis: „Fratele tău a venit cu vicleşug şi ţi-a luat binecuvântarea.” 36Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov; căci m-a înşelat de două ori. Mi-a luat dreptul de întâi născut, şi iată-l acum că a venit de mi-a luat şi binecuvântarea!” Şi a zis: „N-ai păstrat nicio binecuvântare pentru mine?” 37Isaac a răspuns şi a zis lui Esau: „Iată, l-am făcut stăpân peste tine şi i-am dat ca slujitori pe toţi fraţii lui, l-am înzestrat cu grâu şi vin din belşug: ce mai pot face oare pentru tine, fiule?” 38Esau a zis tatălui său: „N-ai decât această singură binecuvântare, tată? Binecuvântă-mă şi pe mine, tată!” Şi Esau a ridicat glasul şi a plâns. 39Tatăl său, Isaac, a răspuns şi i-a zis: „Iată! Locuinţa ta va fi lipsită de grăsimea pământului şi de roua cerului de sus. 40Vei trăi din sabia ta şi vei sluji fratelui tău; dar, când te vei răscula, vei scutura jugul lui de pe gâtul tău!” 41Esau a prins ură pe Iacov, din pricina binecuvântării cu care-l binecuvântase tatăl său. Şi Esau zicea în inima sa: „Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, şi apoi am să ucid pe fratele meu, Iacov.”

Proverbs 19.16-25 (Vespers)

16Cine păzeşte porunca, îşi păzeşte sufletul; cine nu veghează asupra căii sale, va muri. – 17Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul, şi El îi va răsplăti binefacerea. – 18Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori. – 19Cel pe care-l apucă mânia trebuie să-şi ia pedeapsa; căci, dacă-l scoţi din ea, va trebui să mai faci o dată lucrul acesta. – 20Ascultă sfaturile şi primeşte învăţătura ca să fii înţelept pe viitor! – 21Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte. – 22Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui; şi mai mult preţuieşte un sărac decât un mincinos. – 23Frica de Domnul duce la viaţă, şi cel ce o are petrece noaptea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire. – 24Leneşul îşi vâră mâna în strachină şi n-o duce înapoi la gură. – 25Loveşte pe batjocoritor, şi prostul se va face înţelept; mustră pe omul priceput, şi va înţelege ştiinţa. –

Wisdom of Solomon 3.1-9 (Vespers, St Tikhon)

Wisdom of Solomon 5.15-6.3 (Vespers, St Tikhon)

Wisdom of Solomon 4.7-15 (Vespers, St Tikhon)

Hebrews 7.26-8.2 (Epistle, St Tikhon)

26Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, 27care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.

28În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veşnicie. 1Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, 2ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.

John 10.9-16 (Gospel, St Tikhon)

9Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. 10Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. 11Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi. 12Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. 13Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. 14Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, 15aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. 16Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.

Holy Martyr Calliopius, with his mother Theoclea (304)

Calliopius was the only son of a senator from Pamphylia and his wife Theoclea, who had long prayed to God for a child. The devout Theoclea reared her son in purity of life and love for God from infancy. When persecution of Christians broke out under Maximian, Theoclea put Calliopius aboard a ship bound for Pompeiopolis to save him from the persecutors. But Calliopius, as soon as he disembarked, encountered a pagan festival, where he was arrested when he refused to make sacrifice to the idols. Brought before the governor Maximus, he freely confessed that he was a Christian. For this he was cruelly tortured and thrown into prison. His mother, hearing of his torments, sold her goods and hurried to comfort him and encourage him in his martyrdom.

Calliopius was sentenced to death by crucifixion, as it happened on Holy Thursday; but the holy Theoclea bribed the officials to postpone the execution by one day, so that her son might imitate the Lord’s Crucifixion on the day that He endured it; she also prevailed upon the torturers to crucify Calliopius upside-down (like St Peter) in humility toward the Lord. When her son’s lifeless body was taken down from the cross, Theoclea cast herself upon it and died.

St George the Confessor, bishop of Mitylene (ca. 820)

The righteous George was Metropolitan of Mitylene. In his old age, a persecution was unleashed against the Church by the iconoclast Emperor Leo V (the Armenian). To further his plans, the Emperor summoned a Council of bishops which he expected to support his iconoclasm. At the Council, George and some other faithful bishops refused to follow the Emperor’s wishes, and openly stood in defense of the icons. For his stance, George was publicly humiliated, then sent into exile at Cherson on the Black Sea. There, after many years of extreme privation, the holy bishop died. By his prayers many were healed, both during his life and after his repose.

St Nilus (Nil Sorsky), abbot of Sora (1508)

St Nilus established the monastic skete (a community of monks living separately like hermits, but sharing some common life) in Russia. He took one side of a religious controversy that troubled the Russian Church’s life for many years. St Nilus and his disciples claimed that prayer and ascetic struggle are the whole purpose of monastic life, and opposed monastic ownership of property, or involvement in works such as almshouses, hospitals, and orphanages. Joseph, abbot of Volokalamsk, took up the argument on the other side, insisting that the Church and its monks should be involved in good works (and have the means to do those works) as well as in prayer. The two groups became known as the “Possessors” (Joseph’s side) and the “Non-Possessors” (Nilus’ side). Each group had reason to be troubled by the other’s extremes: Monasteries owned huge amounts of land, kept serfs, and were subject to corruption by involvement in finance; at the same time, the Church formed most of the ‘welfare’ system of Russia, and the Non-possessors did not suggest how the poor were to be tended, or orphans cared for, without the monasteries’ charity. Many of the Non-possessors tended toward a non-Russian and almost un-Orthodox puritanism, condemning beautiful churches and icons as diversions from true spirituality.

The Possessors (not surprisingly) were favored by the Tsarist government, and eventually won out. The artificial division of the Church into mystical and practical ‘parties,’ and the victory of one of the parties, led to a period of stagnation in the Russian church that was only corrected two hundred years later, when a great renewal of religious life, characterized by such holy Fathers as St Paisios Velichkovsky and St Seraphim of Sarov, restored the fullness and balance of Orthodox life to the Russian church.

An indication of the fullness of Orthodoxy: the Church has glorified not only St Nilus but his opponent St Joseph of Volokalamsk, who is commemorated on Sept. 9.

Saint Savvas the New of Kalymnos (1948) (March 25 OC)

He was born in Thrace to a poor family. Early in life he desired to become a monk and, failing to get his parents’ consent, left secretly for Mt Athos. After several years there, he traveled to Palestine, where he entered the Monastery of St George the Chozebite. In 1903 he was ordained to the priesthood. From 1907–1916 he lived in severe asceticism as a hermit on the banks of the Jordan. After living in several monasteries in Greece, he served with St Nektarios of Aegina for the last year of the Saint’s life (he reposed in 1920). After six more years on Aegina, Fr Savvas moved to the island of Kalymnos, where he spent the remainder of his life. He lived in quietness and asceticism, acquiring a reputation throughout the island as a confessor and spiritual father. He slept only a few hours each night, and gave away any money that came to him the same day, since he believed that it was wrong for a monk to have money in his cell after nightfall.

Saint Savvas reposed on the Old Calendar feast of the Annunciation in 1948. Innumerable miracles and healings have been wrought through his intercession. A striking example occurred in 1957: A group of young islanders were talking about the Saint, and one of them, who doubted his sanctity, said ‘If this lamp breaks I’ll believe.’ At that moment the lamp shattered spontaneously.

The following account is from Mother Nectaria McLees’ Evlogeite! A pilgrim’s guide to Greece: ‘His last words of counsel to his nuns were, “…love… is the bond of perfection,” and to the abbess he said, “Love, love, love (Agapa, agapa, agapa).” Then he clapped his hands six times, saying “The Lord, the Lord, the Lord…”

‘In 1957 his relics were uncovered in the presence of Metropolitan Isidoros of Kalymnos, who described them as “the bones being perfectly joined, and the vestments intact.” When the sepulchre was opened a divine and otherworldly fragrance covered the area, even to the outskirts of town far below. In 1961, an iconographer of the Skete of Kapsokalyvia on Mount Athos painted an icon of St. Savvas at Abbess Philothei’s request. The icon arrived by ferry, and as it was being transferred from the post office to the customs house where the nuns would pick it up, the convent bell began ringing by itself and continued until the icon was brought to the monastery.’

St Justin (Popovic) of Chelije in Serbia (1979) (March 25 OC)

He was born on the Feast of the Annunciation 1894, in Vranje, South Serbia, to a family whose seven previous generations had been headed by priests (Popovich means ‘family or son of a priest’ in Serbian). He began reading the scriptures at a young age, and as an adult carried a New Testament with him, reading three chapters every day. He studied at the Seminary of St Sava in Belgrade while St Nikolai Velimirovic (March 18) was on the faculty. In 1914, Blagoje (as he was called before his tonsure) completed the nine-year seminary program. He desired to become a monk, but postponed entry into the monastic ranks due to the outbreak of war and the poor health of his parents. He spent the war caring for his parents and serving as a student nurse.

In 1915 he was tonsured a monk under the name Justin, after St Justin the Philosopher. Shortly thereafter he traveled to Petrograd to study at the seminary; there he acquired a deep, first-hand knowledge of the Russian ascetical tradition and a lifelong love of Russian spirituality, especially that of the common people. He then attended Oxford University from 1916 to 1919, writing a doctoral dissertation which was rejected. After a brief return to Belgrade, he entered the Greek Orthodox School of Theology in Athens. As in Russia, he used his time there not merely to study but to drink in the Orthodox spirituality of the Greek people. He was ordained to the diaconate while in Greece, then to the priesthood after returning to Belgrade in 1922. He wept ‘as a newborn babe’ throughout his ordination service. One of his first labors as a priest was to translate the Divine Liturgy into modern Serbian. During this period he came to know Metropolitan Anthony Khrapovitsky (later first hierarch of the Russian Orthodox Church abroad) and St John Maximovich, both of whom were living in Serbia as exiles from the Russian Revolution.

Father Justin’s preaching, writing and spiritual counsel became known throughout his country. In 1931 he was sent to Czechoslovakia to help in reorganizing the Church there (then under the jurisdiction of the Serbian Church), which was greatly tried and weakened by Uniatism. Realizing the people’s crying need a clear exposition of the Faith in their own language, he began in 1932 his three-volume Dogmas of the Orthodox Church. The first volume was so well-received that Fr Justin was made Professor of Dogmatics at the Seminary of St Sava, where he remained, completing the Dogmas and several other books, until the end of World War II. The new atheistic Communist regime then banned him from the university system, and Fr Justin lived from that time on in various Serbian monasteries.

In 1948 he entered Chelije Monastery, where he remained until his repose in 1979. He became Archimandrite and spiritual head of the Monastery. It was during this period that he emerged as a great light of Orthodoxy: pious believers from all parts of Yugoslavia, from Greece, and from all over the world traveled to Chelije to hear the holy Justin’s preaching and seek his counsel.

Saint Justin reposed in peace in 1979 at the age of 85, on the Feast of the Annunciation — the date of his birth. Since his repose, many miracles have been witnessed at his grave: healings, flashes of unearthly light from his tomb, and conversions of unbelievers by his prayers. His many writings are increasingly recognized as a fount of pure Orthodox teaching in the midst of our dark time.

Note: St Justin is commemorated on the anniversary of his repose, so his commemoration only coincides with the Feast of the Annunciation on the Old Calendar.