John 20.1-10 (7th Matins Gospel)

1În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. 2A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt, şi nu ştiu unde L-au pus.” 3Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt. 4Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt. 5S-a plecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat. 6Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. 7Iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur. 8Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; şi a văzut şi a crezut. 9Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morţi. 10Apoi ucenicii s-au întors acasă.

Galatians 1.11-19 (Epistle, Sunday after Nativity)

11Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească; 12pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos. 13Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea; 14şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. 15Dar, când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale 16să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe niciun om, 17nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc. 18După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. 19Dar n-am văzut pe niciun altul dintre apostoli decât pe Iacov, fratele Domnului.

Matthew 2.13-23 (Gospel, Sunday after Nativity and Theotokos)

13După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.” 14Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui, noaptea, şi a plecat în Egipt. 15Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin prorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.” 16Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi. 17Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin prorocul Ieremia, care zice: 18„Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” 19După ce a murit Irod, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, în Egipt, 20şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi du-te în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului.” 21Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în ţara lui Israel. 22Dar când a auzit că în Iudeea împărăţeşte Arhelau, în locul tatălui său Irod, s-a temut să se ducă acolo; şi, fiind înştiinţat de Dumnezeu în vis, a plecat în părţile Galileii.

23A venit acolo şi a locuit într-o cetate numită Nazaret, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proroci: că El va fi chemat Nazarinean.

The Twenty Thousand Martyrs burned to death in their church in Nicomedia (ca. 304).

During a fierce persecution by the Emperor Maximian of all who would not worship the idols, the Christians of Nicomedia were subjected to especially savage treatment. (Eusebius writes that every Christian in the city was killed.) Along with many others put to the sword or otherwise butchered there, we especially commemorate the large company who, despite all danger, gathered in the church to commemorate Christ’s Nativity. The Emperor, hearing of this, sent troops to surround the building so that no-one could escape, and piled heaps of timber and brush around it. Criers then gave notice that any who wished to save their lives must come out and make sacrifice to the pagan gods.

“As this announcement penetrated the church, a divine zeal, more fiery than any flame in the world, seized the deacon Agapius, who rushed to the pulpit and cried out, ‘Brethren, remember how often we have praised and extolled the Three Young Men who, when they were thrown into the Babylonian furnace, called on the whole of Creation to sing the glory of God, and how the All-Creating Word then came down in bodily appearance, to assist them and to render them invulnerable by surrounding them with a moist whistling wind. The time has now come for us to imitate them. Let us offer ourselves to a temporary death for love of our Master, in order to reign everlastingly with Him!’ The whole congregation with one voice then answered Maximian’s criers, ‘We believe in Christ God and we will give up our lives for Him!’

“As the soldiers began to set fire to the piles of wood outside, Saint Anthimus [bishop of the city, commemorated September 3] told his deacons to assemble those who were still catechumens, and he baptized and anointed them with the holy Myron. He then served the divine Liturgy, at which all present communicated in the Body and Blood of Our Lord Jesus Christ. Armed with divine strength and closely united in a single body by Christ who dwelt in them, the holy Martyrs felt no fear as they saw the flames leap up everywhere and thick smoke begin to fill the church. With gladness they sang in unison the Song of the Three Young Men: Bless the Lord, all works of the Lord, sing praise to Him and highly exalt Him for ever (Dan. 3 LXX) until the last among them suffocated and gave up his soul.

“The conflagration lasted for five days. Those who then ventured into the smouldering ruins anticipating the odour of charred flesh, found instead a heavenly scent pervading the air and the place surrounded by a brilliant light. The Saints who were glorified at this time are said to have numbered twenty thousand. Saint Anthimus himself miraculously escaped death, and so was able by his teaching to lead a large number of souls to salvation and to the new birth of holy Baptism before, in his turn, fulfilling his union with Christ by martyrdom.” (Synaxarion)

Our Holy Father Simon the Outpourer of Myrrh, Founder of Simonopetra Monastery, Mt Athos (1287)

He lived during the years when Constantinople was held in captivity by the Crusaders, and the Imperial government was in exile in Nicaea. Simon fled the world at a young age and traveled to the Holy Mountain, where he submitted himself to a strict but wise Elder for many years. In time, seeking greater seclusion, he moved to a small cave on the western side of Mt Athos, near a cliff that towered a thousand feet above the sea. One night, a few days before the Feast of the Nativity, he saw a star move across the sky and come to rest above the cliff near his cave. Taking this as a demonic delusion, he ignored it; but on the Eve of Nativity, the star once again took its place above the cliff, and Simon heard a voice from heaven saying ‘Be in no doubt, Simon, faithful servant of my Son! See this sign, and do not leave this spot in search of greater solitude as you have in mind, for it is here that I want you to establish your monastery, for the salvation of many souls.’ Soon afterward, three young monks from wealthy Macedonian families, who had heard of the Saint’s holiness, came and laid their wealth at his feet, asking that he accept them as disciples. Simon sent for builders and ordered them to construct a monastery on the very edge of the precipitous cliff. The builders at first refused, saying the work was much too dangerous; but, persuaded by a miracle worked through the Saint’s prayers, they were convinced. As soon as the building was finished, the monastic community began to grow rapidly.

In his own lifetime St Simon was the source of many miracles, prophecies and healings. Once the monastery was attacked by Saracen pirates. Simon went to meet them with gifts, hoping to dissuade them from attacking. When the pirates attacked him, they were blinded, and the arm of one of them was paralyzed when he attempted to strike the Saint. All of them were healed when the holy man prayed for them, and at this wonder they all repented, received Baptism and became monks.

Saint Simon reposed in peace. A fragrant, healing balm afterwards flowed from his tomb in great quantities, so that he came to be called Myroblytis, ‘Myrrh-gusher’ or ‘Outpourer of Myrrh.’ In subsequent years, the monastery was destroyed and rebuilt more than once, and no trace now remains of the tomb.