Titus 1.15-2.10 (Epistle)

15Totul este curat pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate.

16Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună. 1Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă. 2Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. 3Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine, 4ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţii şi copiii; 5să fie cumpătate, cu viaţa curată, să-şi vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu. 6Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi 7şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, 8de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău de noi. 9Sfătuieşte pe robi să fie supuşi stăpânilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, 10să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o desăvârşită credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Mark 9.33-41 (Gospel)

33Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?” 34Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare. 35Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!” 36Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: 37„Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” 38Ioan I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.” 39„Nu-l opriţi”, a răspuns Isus, „căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea. 40Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. 41Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.

Holy Martyr Boniface (290)

He lived in Rome during the reign of Diocletian. He was slave to Aglais, the daughter of a Senator, and served as steward of her household and her large fortune. He also lived in fornication with her, and was addicted to drink. Despite these sins, he was kind, hospitable to strangers, and generous toward the needy.

In time, Aglais became troubled in her conscience over her way of life, and began to think of the account that she would have to give to God for her sins. Some Christians told her of the holy Martyrs and, moved by their accounts, she ordered Boniface to travel to Tarsus and bring back relics of these holy ones. Boniface, still deaf and blind to the things of God, said jokingly, “And will you honor me as a Saint if I bring back my own body to you as a relic?”

Boniface traveled to Tarsus with a large escort, well supplied with gold. He went straightaway to the Amphitheater, where he beheld a number of Martyrs being subjected to awful torments for the pleasure of the crowd, but bearing them all with patience and serenity. At the sight, the dissolute steward was touched by grace and felt his heart melt within him. He ran to the Martyrs, fell at their feet and kissed their chains, and loudly declared that he too was a disciple of Christ. So he too was put in chains, subjected to frightful tortures, and finally beheaded, rejoicing and praising God.

Boniface’s escort, mystified by his long absence, made inquiries and were astonished to discover that their godless and sinful companion had met a Martyr’s death the day before. They paid fifty pounds in gold for his body and brought it back to Rome, thus fulfilling Boniface’s own unwitting prophecy.

An angel of the Lord appeared to Aglais and said, “Arise and go to meet him who was once your servant and companion in sin, but has now become our brother. Receive him as your master for, thanks to him, all your sins are to be forgiven.” Rejoicing, Aglais received her former lover’s holy relics and built a church in his honor, where many miracles were wrought. Aglais gave away her fortune, devoted herself to ascesis and prayer, and was herself granted the grace to work miracles. She reposed in peace thirteen years later, assured that the sins of her past had been effaced through the intercessions of the holy Boniface.